Exact acum o saptamana, pe 6 Octombrie 2008, la ora 18.00, a avut loc vernisajul expoziţiei "De la Intruparea Cuvantului la Indumnezeirea Omului" - Icoane bizantine şi neo-bizantine din Grecia. Aceasta cuprinde 64 de icoane bizantine şi neobizantine care datează din secole XIII-XVIII şi are o scenografie specială. Organizată in colaborare cu Fundaţia Culturală Greacă, expoziţia ofera iubitorilor de artă din Romania posibilitatea de a admira exponate preţioase care provin din mai multe muzee de prestigiu din Grecia: Muzeul Bizantin şi Creştin din Atena, Muzeul Culturii Bizantine din Tesalonic, Muzeul Bizantin din Veria, Muzeul Bizantin din Kastoria, Muzeul Benaki din Atena, precum şi dintr-o colecţie particulară. In cadrul expoziţiei va avea loc, pe 10 şi pe 11 Noiembrie, un performance intitulat Amintirile Născătoarei de Dumnezeu in regia lui George Remoundos. Spectacolul interpretat de actriţa Katerina Chelmi, solistul George Remoundos şi un cor bizantin este inspirat din pasaje evanghelice in care sunt evocate amintirile Fecioarei Maria despre viaţa şi patimile lui Iisus. Am fost acolo, am vazut si am admirat minunate icoane, am simtit atmosfera speciala de ruga si meditatie, alaturi de un public select si avizat. Si toate acestea le datorez unei fiinte adorabile, plina de gratie si pasionata de virtutile artei. Draga mea Alexandra, iti multumesc pentru acest nepretuit dar de suflet ! Va recomand calduros si voua sa vizitati salonul expozitional al Palatului Regal din Bucuresti - actualul Muzeu National de Arta si sa va incarcati de indumnezeire, veti deveni mai bogati, mai toleranti si mai armoniosi, cu siguranta !
O secunda, un minut, o ora, o zi; si inca un an s-a scurs in fata ochilor mei. Privesc cu disperare si le las in mod constient sa treaca, dorindu-mi totusi sa le opresc cu orice pret. Fiecare moment pretios pierdut imi macina constiinta. De ce nu am incerca mai mult sa le fac sa dureze in loc sa le irosesc prin activitati nedorite?
Cei mai multi dintre noi isi petrec viata cu lucruri monotone, de rutina, doar pentru a supravietui in aceasta jungla avida de bani.
Ne dorim weekend-uri si vacante, renuntand la orice altceva.
Nu este pacat sa nu apreciem fiecare secunda pretioasa care este a noastra?
Cum indraznim sa gonim acest dar al vietii, mai pretios decat orice altceva din ceea ce poate avea un om?
Traieste pentru ziua de astazi si nu conta pe ziua de maine. Zilele de maine se aduna, devenind castele goale, pierdute, formate din zilele de ieri, lasand sa treaca perioade uitate si sterile de timp.
Pretuieste-ti fiecare moment pentru ca nu stii cand poate fi ultimul!
(Sally EICHHORST - "Descatuseaza-ti intregul potential: Trezeste puterea infinita din tine si creeaza viata visurilor tale")
Tot asa a gandit si savantul suedez Alfred Nobel, nimeni altul decât inventatorul dinamitei cand a hotarat instituirea celebrelor premii NOBEL. Alfred Nobel a cerut ca premiul care-i poartă numele să fie decernat anual către "Orice persoană care îşi va îndrepta toate eforturile către consolidarea fraternităţii între naţiuni, pentru abolirea sau reducerea forţelor armate şi pentru promovarea congreselor în scopul păcii".
Cu toate acestea, deseori din motive arbitrare ce ţin de servilism politic, emfaza sau chiar urmarea unui trend ce proslăveşte o etnie în detrimentul alteia, decernarea premiului Nobel a fost deseori subiect de controverse şi scandaluri mai mult sau mai puţin bazate pe adevăr.
10. Jimmy Carter - Premiul Nobel pentru pace în 2002
Ex-preşedintele american a primit prestigiosul premiu pentru: "Decade de eforturi neprecupreţite pentru soluţionarea conflictelor internaţionale, implementarea democraţiei şi a drepturilor omului şi promovarea dezvoltării economice şi sociale". Evident că sforăitoarea declaraţie în cunoscutul limbaj de lemn al servilismului diplomatic internaţional a declanşat nu doar ironiile presei ci şi contestaţiile vehmente ale celor care au văzut în acest act politizarea şi exagerarea meritelor unui preşedinte faimos pentru neimplicarea în problemele istorice derulate în timpul mandatului său. Printre contestatari s-a numărat şi Gunnar Staalsett, unul dintre cei cinci membri ai Comitetului Nobel.
9. Winston Churchill - Premiul Nobel pentru literatură în 1953
Faimosul prim-ministru şi om politic britanic nu a fost recompensat cu premiul Nobel pentru pace, aşa cum se aştepta oricine, datorită contribuţiei sale la înfrângerea Germaniei Naziste şi la încheierea celei de a doua Conflagraţii Mondiale. În mod ciudat, după cum afirmă toţi biografii lui Churchill, Comitetul Nobel s-a gândit să-l recompenseze pe Winston Churchill pentru activitatea sa literară. Situaţie aproape hilară decă ne gândim că Churchill era şi un pasionat pictor. Astfel, în 1953 Sir Winston Leonard Spencer Churchill a primit premiul Nobel pentru "descrierea măiastră deopotrivă biografică şi istorică şi, de asemenea, pentru oratoria desăvârşită întru apărarea valorilor umane". De fapt, Churchill a primit premiul pentru lucrarea sa intitulată "Al Doilea Război Mondial".
8. Al Gore - Premiul Nobel pentru pace în 2007
Secundul lui Bill Clinton a câştigat aceasta distincţie pentru aducerea în faţa opiniei publice internaţionale a problemelor grave declanşate de procesul încălzirii globale. În prezent cartea şi filmul sau intitulate "An inconvenient truth" sunt subiectul deopotrivă al unor dezbateri ştiinţifice şi al unor atacuri mai mult sau mai puţin fondate. Principalele atacuri vin din partea celor care afirmă că Al Gore nu are studii de specialitate în ecologie şi toată cartea sa nu este decât o compilaţie a muncii şi studiilor mai multor cercetători. Recent, un tribunal din Marea Britanie a emis un decret prin care guvernul britanic e obligat să autorizeze vânzarea acestei cărţi doar dacă respectiva lucrare este însoţită de un aşa-zis ghid care să indice cele "nouă mari erori ştiinţifice" cuprinse în carte şi, de asemenea, să contrazică punctul de vedere al lui Al Gore, considerat "prea subiectiv". În filmul cu acelaşi nume, Al Gore roagă poporul american să reducă consumul de energie electrică la domiciliu. În august 2006, nota de plată a energiei electrice din locuinţa lui Gore arăta că într-o singură lună acesta a consumat 22,619 kw, mai mult decât dublul consumat în medie de o familie americană într-un an.
7. Rigoberta Menchu - Premiul Nobel pentru pace în 1992
Se pare că există anumite dovezi care contrazic informaţiile oferite de această femeie, prezentate de ea chiar în cadrul autobiografiei referitoare la existenţa ei în Guatemala anilor 1950. Memoriiile Rigobertei Menchu au apărut sub forma unei cărţi autobiografice în anul 1987, carte care i-a asigurat acesteia notorietatea americană şi implicit nominalizarea la premiul Nobel. Unele aspecte referitoare la istoria familiei sale au fost modificate cu bună ştiinţă pentru a-şi propaga mai bine ideile de stânga. Cele care au descoperit această fraudă au fost studiile efectuate de antropologul David Stoll.
6. Henry Kissinger - Premiul Nobel pentru pace în 1973
Această personalitate politică internaţională, considerat de mulţi drept artizanul Noii Ordini Mondiale şi adevăratul stăpân din umbră al Americii alături de Zbigniew Brzezinski, a primit această distincţie pentru încheierea Acordului de Pace din Vietnam. Aceasta, în ciuda faptului că Henry Kissinger a instituit campania secretă de bombardamente asupra soldaţilor nord-vietnamezi infiltraţi în Cambodgia, campanie întreprinsă între anii 1969-1975. Alte acuze sunt cele referitoare la implicarea lui Kissinger în declanşarea operaţiunii Condor, în mijlocul anilor 1970, campanie care a constat în răpiri şi crime şi care a fost coordonată de americani pe teritoriile Argentinei, Boliviei, Braziliei, Paraguaiului, Uruguaiului şi în statul Chile. Tot el a aprobat invazia militară a Ciprului de căatre trupele turceşti care s-a soldat cu ocupaţia nordului Ciprului de către Turcia, aliat regional de bază al S.U.A. Mulţi analişti politici internaţionali au declarat că Premiul Nobel a devenit o distincţie fără nici un fel de valoare, odată cu primirea acestuia de către Kissinger.
5. Itzak Rabin - Premiul Nobel pentru pace în 1994
Rabin a primit această distincţie în acelaşi an cu Shimon Perez şi Yasser Arafat. Controversele nu au încetat să apară, în principal pentru că Rabin, în timp ce se afla în serviciul militar israelian, a ordonat expulzarea tuturor arabilor din teritoriile ocupate de Israel în timpul Războiului din 1948. În timpul mandatului său de ministru al Apărării, Itzak Rabin a fost responsabil de reprimarea sângeroasă a palestinienilor în timpul primei Intifade. Criticii săi au dezvăluit şi faptul că Rabin a continuat să autorizeze construirea de locuinţe israeliene în teritoriile ocupate în ciuda Acordului de Pace care interzicea acest lucru.
4. Shimon Perez - Premiul Nobel pentru pace în 1994
Acest politician israelian a fost responsabil de programul de dezvoltare al arsenalului nuclear al Israelului, tot el a fost acuzat şi de masacrul din Qana. Masacrul a avut loc în anul 1996, când armata israliană a bombardat un sat în care se aflau 800 de civili libanezi neînarmaţi, în mare parte copii, femei şi bătrâni care se refugiaseră aici tocmai pentru a scăpa de luptele din apropiere. Din cei 800 de oameni, 106 au fost ucisi şi 116 răniţi, de asemenea, patru soldaţi fijieni din cadrul Fijian United Nations Interrim Force din Liban au fost grav răniţi.
3. Yasser Arafat - Premiul Nobel pentru pace în 1994
Deşi a câştigat distincţia alaturi de foştii săi duşmani de o viaţă: Shimon Perez şi Itzak Rabin, Arafat a fost acuzat de criticii săi că, timp de zeci de ani, nu a fost altceva decât un conducator terorist. Astfel, în ciuda eforturilor de pace întreprinse de acesta, Kare Kristiansen, un norvegian membru al Comitetului Nobel, a semnat în 1994 un protest în care reclama decernarea premiului Nobel pentru pace lui Yasser Arafat pe care nu s-a sfiit să-l catalogheze drept un terorist notoriu.
2. Cordell Hull - Premiul Nobel pentru pace în 1945
Acest personaj mai puţin cunoscut a primit preţiosul premiu ca pe o recunoaştere pentru eforturile sale pentru pace şi înţelegere în cadrul ..Emisferei Vestice, pentru acordurile de comert încheiate de acesta şi activitatea sa în cadrul O.N.U. În 1939, nava americană SS St. Louis pleca din Hamburg spre Oceanul Atlantic având la bord 950 de refugiaţi evrei care căutau refugiu în America de teama repercursiunilor noii guvernări naziste a Germaniei. Preşedintele din acea perioadă a S.U.A., Roosevelt, a arătat o anumită bunăvoinţă faţă de refugiaţi şi era gata să le acorde azil politic. S-a lovit, în schimb, de refuzul violent al lui Hull, care era atunci Secretar de Stat. Acesta a ameninţat că-i retrage sprijinul politic pentru alegerile din 1940 dacă îi primeşte pe evrei. Roosevelt a interzis accesul navei în orice port american. În consecinţă, SS St Louis a fost nevoită să se întoarcă la Hamburg, iar toţi refugiaţii evrei au sfârşit în lagărele naziste.
1. Menachem Begin - Premiul Nobel pentru pace în 1978
Temutul lider evreu a primit distincţia chipurile pentru contribuţiile sale la încheierea Acordurilor de le Camp David din acelaşi an. Premiul a fost de fapt împărţit între Begin si Anwar Sadat, la acea dată preşedinte al Egiptului. Problema principală ridicată de contestatarii acestei decizii a fost aceea că Begin a fost conducătorul organizaţiei miliante Irgun, organizaţie recunoscută pe plan internaţional ca fiind una teroristă. Begin a fost responsabil, de asemenea, de raiduri şi execuţii asupra populaţiei arabe. Tot el a fost acuzat de exploziile de la hotelul King David, în Ierusalim, din anul 1946.
Un singur român laureat NOBEL...
Deasupra figurilor controversate menţionate mai sus merită amintit faptul că Mahatma Ghandi poate cel mai paşnic om politic din istorie, nu a beneficiat de nici un premiu Nobel. Nici Thomas Edison nu este pe lista câştigătorilor de Nobel. La fel şi românii a căror contribuţie la dezvoltarea ştiinţei şi medicinei a fost decisivă, nu sunt trecuţi pe această listă.
Singurul român laureat de Nobel a fost savantul George Emil Palade care a câştigat Premiul Nobel pentru Medicină în 10 noiembrie 1974, pentru descoperirea mecanismului celular de producţie de proteine.
Pentru anul 2008, laureatul Academiei Suedeze pentru Premiul Nobel pentru Literatura este scriitorul francez Jean-Marie Gustave LE CLEZIO, 68 de ani (n. 13 aprilie 1940), premiat pentru ca este “autorul noilor calatorii, al aventurilor poetice si al extazului senzual, exploratorul unei umanitati aflate deasupra si dedesubtul civilizatiei predominante”.
In Romania, dintre cartile sale au fost traduse urmatoarele titluri: "Procesul-verbal", "Potopul", "Cautatorul de aur", "Steaua ratacitoare", "Diego si Frida", "Primavara si alte anotimpuri" si "Nesperata veste".
Toata lumea are secrete. Ne place sa avem secrete. Suntem obligati sa avem secrete. De ce ? Ca anumite lucruri nu le putem marturisi. Vrem sa facem impresie buna intotdeauna. De ce ne place sa dezvaluim secretele altora ? Atunci, cand le-am primit pentru pastrare de la un om, care a avut incredere in noi, care a simtit nevoia sa ne faca marturisiri. Dar respectivul de ce a simtit nevoia sa ne spuna ? A vrut sa-si usureze sufletul ? Si nu a avut curajul sa-si dezvaluie secretul in fata persoanei vizate ? Asa, informatia ramane in spatele decorului, iar povara se injumatateste ?
Unii mai repede, altii mai tarziu, dar oamenii le dezvaluie secretele altora “in mare taina” si cu mare multumire. De ce ? Vrem sa impresionam, suntem rautaciosi, sau vrem sa ajustam imaginea cuiva ? Vrem sa iesim in evidenta, ca avem secrete despre altii ? Asa-i natura omului ?
Exista diferite categorii de oameni, artisti, politicieni, oameni de afaceri, persoane publice, care ar dori ca viata lor sa ramana secreta si numai realizarile sa vada lumina zilei. Dar in realitate, frecvent se intampla in sens contrar. Sunt dezvaluite (intotdeauna se gaseste cineva) mai ales lucrurile scandaloase, de senzatie, cele neplacute pentru persoana respectiva, cele ilegale, bizare, iar continuturile esentiale, explicatiile, scopurile nobile si implinirile benefice raman necunoscute de multe ori pentru opinia publica.
De ce ? Pentru simplul motiv ca oamenilor nu le place sa vorbeasca despre lucruri simple, normale, acelea fiind plictisitoare. Creierul uman cauta senzatii si omul se grabeste sa le transmita mai departe, presupunand ca astfel devine mai important in ochii altora. De multe ori de aceea barfim, ca sa ne orientam mai bine in spatiu si timp, si in sistemul de valori al altora.
Acestea sunt teme abordabile, despre care am putea vorbi oriunde, oricand si in fata oricui, exprimandu-ne parerea foarte deschis, ascultand pe altii, combinand ideile, ajungand la produse colective de gandire, fara sa afectam imaginea altora, fara sa manipulam exemplele dupa bunul nostru plac. Pentru aceasta ar trebui sa citim mai mult, sa ascultam pe altii mai mult, sa ne intelegem pe noi insine mai bine, sa avem un anumit nivel de gandire, de inteligenta, de valori, ca sa putem ridica nivelul discutiilor de la concret – cine a facut, de ce a facut, cum trebuie sa faca, cu cine a facut, piperand textele cu sentimente si interpretari personale, viziuni subiective, de multe ori false, completari nereale, distorsionate – la un nivel mai inalt, unde deja dezbatem un anumit tip de comportament, cauzele, consecintele pentru persoana, grupul social din care face parte.
Ar trebui sa trecem de la constatari la implicari, pana la perfectionarea legaturilor umane, la prevenirea, corectarea si asigurarea calitatii relatiilor umane. Doar este vorba despre lumea in care traim, muncim, visam si ne urmam aspiratiile, daca putem. Nu trebuie sa ne fie indiferent cum ne simtim in alta lume. Ce ar fi daca am incerca sa imbunatatim nu numai soarta noastra, dar si a altora, in loc sa ranim si sa parjolim suflete ?
Asa cum scara Richeter inregistreaza intensitatea unui cutremur, tot astfel vom putea sa evaluam intensitatea dorintelor dumneavoastra, a sentimentelor si emotiilor, utilizand Scara Dorintelor Inimii, care are un registru de la 1 la 100: - De la 1 la 20: capricii, mode trecatoare, pofte, recompense, placeri momentane si antipatii.
- De la 20 la 40: lucruri care s-ar cadea sa fie facute, lucruri care ar trebui sa fie facute, datorii, obligatii, sarcini si motivatii extrinseci.
- De la 40 la 60: dorinte de intensitate moderata, nevoi, interese si lucruri necesare.
- De la 60 la 80: dorinte repetate, intensitate crescanda, scopuri bine definite si un sentiment al datoriei.
- De la 80 la 99: dorinte ferme; initiative relevante, importante; interes puternic si motivatie inalta.
- 100: intensitate inalta, daruire, necesitate absoluta, sinceritate, pasiune si seriozitate totala. Acestea sunt Dorintele Inimii, exprimate atat de sugestiv de Jack M. ZUFELT in cartea sa "AND-ul succesului"... Voi cam pe la care nivel energetic estimati ca va situati, din perspectiva acestei scale inedite de cuantificare a inaltelor temperaturi volitionale ? Ca sa nu para prea complicat de estimat cu precizie aceasta valoare, se accepta si un nivel mediu de reactie... Pana aflam raspunsul la aceasta intrebare, va propun sa ne delectam cu niste EPIGRAME actuale si in ton cu vremurile ce le brazdam cu vietile noastre... La trei războaie a participat, Unde a tras cu puşca şi cu tunul, Pe toţi duşmanii însă i–a frapat, Că el a decedat numai în unul. ("Unui razboinic" - Paul Constantin)
Simplu ministru-ntr-un guvern Steluta gata sa apuna Esti rau, nedrept, te crezi etern! Eterna-i numai fapta buna! ("Unui puternic al zilei" - Cincinat Pavelescu)
În SUA un celebru condamnat La moarte prin electrocutare, Fiind amabil, a cedat emoţionat Scaunul său unei judecătoare. ("Unui politicos" - Paul Constantin)
După treij' de ani, bătrâne, Ţi-a ieşit măsea de minte. Ce păcat că n-o să-ţi iasă Şi pentru bun simţ, un dinte. ("Unui nesimţit" - Lucian Onea)
Eşti isteţ, faci glume bune, Toată lumea e sub masă, Însă gluma ta, tăciune, N-are şapte ani de-acasă. ("Unui obraznic" - de Lucian Onea)
Tipul este de-o lăcomie crasă, Încât de-i dai să bea cianură, Dacă e gratis, lui puţin îi pasă, O bea chiar dintr-o sorbitură.( ("Unui lacom" - Paul Constantin)
Vinul slăbeşte vederea! Asta ştiu, că s-a mai spus. La tine, alta e durerea, Când bei vin, tu vezi în plus! ("Unui chefliu" - Ion Butulescu)
Nu-i epigrama ta fără valoare, Vibrează chiar în ea ceva subtil; Ca rudă mai bătrână, ce mă doare Nu-i lipsa ta de spirit, ci de stil. ("Unei rude" - Cincinat Pavelescu)
D-ale voastre epigrame Cincinat n-are habar. Aveţi aerul că vindeţi Castraveţi la grădinar! ("Unor cicalitori" - Cincinat Pavelescu)
De vremurile vor fi normale, Le-om pune-n aţe trei baloane, C-ai noştri au mâncat sarmale, Iar ei sărmanii macaroane. ("Urmează meciul cu Italia" - Paul Constantin)
Mai intai sa trecem pe scurt in revista cateva din principalele atuuri si virtuti ale acestor minunate si zemoase roade galben-rosiatice, brazdate cu parfumate straluciri portocalii... Piersicile sunt fructele de sezon ale verii, printre nenumarate alte minunatii ale naturii (cirese, visine, mere, pere, capsuni). Sunt extrem de bune la gust, foarte parfumate, revigorante si te pot improspata cu siguranta intr-o zi de canicula. Imi amintesc ca in copilarie, tot timpul cand mergeam la strand cu prietenii, treceam mai intai prin piata sa cumparam 1 sau 2 kg de piersici pe care le consumam cu multa placere, stand la plaja la soare si recunosc ca si acum la plaja, cel putin o piersica nu imi lipseste din geanta de plaja niciodata, alaturi de lotiunea de protectie solara, palarie si prosop! Piersica provine din China si era simbolul imortalitatii in antichitate, cu toate ca saracul copacel nu tine mai mult de 20 de ani! "Prunus Persica" denumirea sa originala, inseamna de fapt pruna persana. Sora piersicii este nectarina, obtinuta prin modificari genetice. Nectarina este o piersica fara par sau puf. Piersica este foarte saraca in calorii, pentru ca are un continut ridicat de apa, are un efect laxativ si este usor de digerat. Piersicile sunt energizante, regleaza functiile intestinale, elimina toxinele din organism si contin foarte multa vitamina C. Piersicile contin betacaroten, vitamina care hraneste pielea, imbunatateste vederea si reduce riscul de aparitie a unor boli oculare. Sunt foarte bune si pentru uz extern, curata tenul delicat si este foarte hidratanta. Pot fi consummate de catre oricine, proaspete, uscate sau pot fi conservate si consummate ca gemuri, dulceturi, compoturi, jeleuri, folosite in prajituri, tarte, placinte, iar mai nou, o moda culinara este piersica ca aperitiv, garnitura sau sos. Si acum, sa ascultam povestea... Se spune ca intr-o blanda zi de toamna aurie taranul Ion Padure darui odata la fiecare dintre baietii lui cate o piersica. Dupa catva timp, ii intreba:
- Copii, cum v-au placut piersicile?
- Minunat de bune! zise cel mai mare, sunt asa de dulci si de gustoase. Am pastrat samburele, l-am bagat in pamant cu mare grija, poate ca va rasari din el un pom frumos, si atunci vom avea toti piersici bune!
- Din tine va iesi un bun gradinar – zise tatal.
- Mie, povesti al doilea, mi-a placut piersica atat de mult, ca am rugat-o pe mama sa-mi dea jumatate si din a ei, iar samburele l-am aruncat.
- Grijeste, dragul meu, sa nu te faci un om lacom – raspunse tatal.
- Fratele meu a aruncat samburele, zise al treilea, dar eu l-am ridicat, l-am spart si l-am mancat, si piersica mea am vandut-o pe 10 bani.
- Din tine va iesi un mare negustor – grai tatal.
- Dar tu, dragul tatei, intreba omul pe cel de-al patrulea, ce gust a avut piersica ta?
- Nu stiu, tata!, raspunse copilul, oarecum stingherit.
- Cum nu stii? Dar ce, n-ai mancat-o?
- Am dus-o vecinului nostru, care e bolnav. El n-a vrut s-o primeasca, dar am pus-o pe masa si am fugit.
Ochii taranului se umplura de lacrimi. Isi saruta copilul si, binecuvantandu-l, ii zise:
- Sa stii, dragul meu, ca piersica aceasta Dumnezeu ti-o va da negresit inapoi, insutit. Nu stiu ce te vei face tu in viata, dar stiu ca, indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun crestin si asta e tot ce conteaza. "Cineva a aşezat o piersică pe un stabilopod. E o piersică mare, cu puf fin. Zeii i-au mângâiat cândva coaja şi i-au însângerat sâmburele în nectar divin. Culorile o îmbracă perfect – pictură cuminte, galben-roşiatică, niciodată absurdă. Pe stabilopodul imens, cenuşiu şi rugos fundal, piersica devine dintr-o dată un personaj. Imaginează-ţi că ai decupat şi îndepărtat pescăruşii, oamenii, plaja. Ai adus în palmele privirii stabilopodul şi doar câte un val rebel îndrăzneşte să arunce din când în când o săgeată sărată transformată rapid în picătură suspendată pe muşchiul ferm al piersicii. Aruncă timpul din jurul ei, încremeneşte soarele şi nu-ţi fie teamă să o atingi. Ce zâmbet frumos! …mâine e o altă zi." (Eduard Tone - "Piersica")
Exact acum doi ani, poate cateva zile mai la stanga sau mai la dreapta, un ziarist apreciat si conectat profund in realitatile prezentului, isi exprima propriile ganduri si perceptii despre harta dinamica a orasului sau. Recunosc ca ma surprinde sa constat cat este de actual si acum acest film al perceptiilor sale, de parca si-ar fi scris observatiile in aceasta dimineata, langa o cafea aromata si tare. In orasul acesta oamenii nu se uita in ochii tai. O fac doar la volan, in intersectii, cand te injura. In orasul acesta oamenii nu se uita nici macar la cer. Nu vad soarele, nu vad norii, nu vad stelele. In orasul acesta oamenii nu-si cunosc vecinii. In orasul acesta oamenii nu se cunosc intre ei. Sunt cu totii niste straini care parca s-au mai vazut undeva, candva, cumva. Poate in ambuteiajele de zi cu zi, in drum spre casa sau in drum spre slujba. Se privesc timid prin geam, trag cu coada ochiului in oglinzile retrovizoare si descopera ca nu sunt atat de singuri pe cat credeau. Acum, in orasul acesta, au timp sa se vada, cu telefonul la ureche sau, caraghiosi, vorbind la handsfree. In orasul acesta oamenii sunt singuri si prin parcuri cu copiii, cu bicicletele, cu cateii, cand se amesteca in harmalaia generala. In orasul acesta, oamenii stiu exact in ce directie merg, au drumurile lor care-i duc singure unde trebuie. Nu mai e ca la inceputul anilor '90 cand inca mai orbecaiau, prea liberi ca sa stie incotro s-o ia. In orasul acesta indragostitii merg in mall-uri sau in cluburi, in discoteci. Parcurile, gradinile sunt pline cu bunici si nepoti. In orasul acesta nu se mai copilareste pe strazi si parca nici in spatele blocului. "Dupa blocuri" nu se mai intampla ce se intampla odata. In orasul acesta nu exista timp, nu exista parcari, nu exista ingaduinta. In orasul acesta s-au schimbat bordurile, iar trotuarele nu se simt nici ele prea bine. In orasul acesta exista nervi si nervosi. In orasul acesta sunt pusi la zid toti cei care n-au numar de Bucuresti. In orasul acesta toti au buletin de Bucuresti. Si nu le foloseste la nimic, nimeni nu se mandreste cu asta. In orasul acesta nu exista pasari. Nici vant. Si nici zmee. In orasul acesta nu mai are rost sa vina toamna. In orasul acesta...
Octombrie 2006 | de Marius Tuca Poate doar cate un santier sa mai rasara impietrit in peisaj sau o groapa noua sa explodeze peste noapte in pavajul cunoscut si printre formele acestui pestrit relief citadin sa umble cu sau fara tinta empetristi sau empetriste (asa am definit eu purtatorii de MP3 playere, dispozitive ambulante evoluate a stadiului de walkman, cu un capat in cutiuta cantatoare buzunarul pantalonilor si cu alte doua capete in urechile destul de chinuite de sonorul agresiv, dar extrem de "cool"). Deci in acesti doi ani nu am castigat decat o alta treapta de alienare, de indiferenta si de evadare in propriile noastre slabiciuni, frustrari si neputinte. In orasul vostru se vede la fel ? Credeti ca s-a depasit tranzitia spre alte culmi de progres si civilizatie, atat de vehiculata peste tot, la nivel "macro" ?
Nu este prima data cand citesc editorialele scrise de simpatica si efervescenta Gianina Corondan si cand raman placut surprinsa de sensibilitatea si profunzimea gandurilor ei. De curand, i-am parcurs un articol recent, intitulat exact asa: "Adio suflet" si pe care vreau sa vi-l impartasesc si voua, din doua motive: primul, ca in randurile ei ma regasesc si eu, ca mod de a vedea lucrurile si al doilea, ca nutresc speranta unei aprecieri a cititorului din voi, fata de talentul sau jurnalistic. De cate ori moare cineva, ma simt vinovata. Nu stiu ce se intampla dar mi se transfera automat un sentiment de neputinta si de ciuda ca n-am facut mai nimic pentru omul ala cat era in viata, ca nu l-am intrebat nimic, ca nu am aflat nimic despre ce-l framanta sau il durea si puteam eu cumva sa alin. Ca nu l-am ajutat. Ca nu i-am dat importanta pe care o merita. Ca n-am vorbit macar un pic mai mult. Mai cu seama in legatura cu oamenii cu care am interactionat simt asta. Pe urma ma gandesc ca oricat as fi prelungit eu minutele cu acea persoana tot ar fi fost prea putin. Ca poate as fi fost agasanta. Sau neplacuta. Ca poate omul m-ar fi tolerat cat m-ar fi tolerat si ar fi rabufnit: "Gataaaa!!!"
GIANINA CORONDAN & QUARTZ - Dragostea-i un biscuit in forma de stea
Si in felul asta inchei un mic conflict interior care apare si per total reusesc sa ma sufar cat de cat pentru inca o perioada din momentul acela incolo. Dar ma gandesc la fel si ca particica din tara asta. Ca firimitura din ce gandeam eu ca ar fi painea calda numita Romania, consider ca am fi putut sa nu ne racim riscand astfel sa nu mai fim buni de nimic si sa fim aruncati la gunoi. Am fi putut sa fim buni. Sensibili cu adevarat, nu doar de ochii lumii. Am fi putut sa avem un suflet plin. Daca ne-am fi creat clipe de gratie, cu ajutorul artistilor mari. Dar uite ca prilejurile dispar unul cate unul, prin oamenii de valoare pe care ii cheama Dumnezeu la el si pana o sa apucam noi sa ne dumirim cate am fi putut face o sa ne transformam intr-un urias bolovan numai bun de trimis pe apa Sambetei. Iar cand pun asa problema, nu mai reusesc sa ma reabilitez oricat m-as stradui. Macar sa ne fi spus Stefan Iordache: "Gata, nu ma mai aplaudati atata". Si uite cum eu ca romanca ma suport din ce in ce mai putin...
