A mai trecut, desigur, inca o saptamana grea, solicitanta si plina de provocari. Astazi este ultima zi a lunii Ianuarie, cand iarna parca ne permite sa deslusim extrem de rarefiat conturul indepartat al primaverii, ce e deocamdata, doar un vis...
Va invit cu drag sa ascultati acordurile inaltatoare ale melodiei EDELWEISS, care candva umplea de vibratii adanci trairile din "Sunetul Muzicii", filmul ce ne-a incantat copilaria si tineretea, un diamant cu adevarat rar al cinematografiei...
Andre Rieu - Edelweiss
Trăim într-o lume a monotoniei, o lume care ne face să ne simţim uneori atât de inutili prin ceea ce facem şi atât de limitati în propriile garduri. Exista oameni care-şi clădesc propria monotonie. Exista oameni care-şi creează propria mediocritate si apoi plutesc in ea cu nepasare.
Terry Wey - Vienna Boys Choir
Într-o lume în care orice tentativă de-a ieşi din mulţime este aspru sancţionată, dorinţa de-a visa dincolo de limita normalului este dispreţuită, fiind extrem de greu, uneori, să ridici standardul şi să rămâi martir pentru visul tău. Reculul este produs întotdeauna de mediocritate, cei care nu visează şi nici nu permit altora s-o facă. Creativitatea e un domeniu stins pentru mulţi astăzi tocmai prin lamentarea celor loviti de suficienta si de mediocritate.
Andre Rieu - Serenata
Sa plutim pe firul melodic al acestor creatii muzicale si sa incercam sa fim mai buni, sa ne intindem maini sincere, fara a ne stanjeni capsulele de libertate, fara a pune frau stimularii simtirilor frumoase si competitiei firesti!
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
joi, 29 ianuarie 2009
Bursa meditatiilor - tichia de margaritar a bugetului familial...
Rasfoind presa ultimelor zile, mi-a cazut sub ochi un articol foarte actual, popular si interesant, despre deschiderea sezonului meditatiilor pentru pregatirea suplimentara a elevilor.
Am aflat cu aceasta ocazie ca preţul mediu al unei şedinţe de meditaţie practicat în Capitală este de 50 de lei în preuniversitar şi 100 de lei în universitar.
Va invit sa parcurgem impreuna aceste informari, care sfideaza si ataca chibzuinta oricarui buzunar.
O parte dintre părinţii elevilor se gândesc să ofere o şansă în plus la examene odraslelor, aşa că le angajează meditator. În funcţie de perioada de meditare, ei pot scoate din buzunar sume consistente. Spre exemplu, o meditaţie cu un învăţător pentru un copil de la şcoala primară costă aproximativ 20 de lei şedinţa de două ore. La un ritm de două şedinţe pe săptămână, timp de o lună, părintele scoate din buzunar 160 de lei.
Dar, preţul şedinţelor de meditaţie creşte în raport cu vârsta copiilor, cu experienţa profesorilor şi în funcţie de materia predată. Astfel, costul unei meditaţii, la nivel de liceu, este mai mare faţă de o şedinţă similară la nivel de gimnaziu, ajungând la 50-60 de lei pe şedinţă. Pentru acest nivel părinţii ajung să scoată din buzunar peste 400 de lei pe lună, la un ritm de două şedinţe pe săptămână. Cei mai solicitaţi sunt profesorii care meditează la matematică şi la limba şi literatura română, discipline la care elevii susţin tezele cu subiect unic. Unii fac meditaţii intensiv din acest an la matematică şi la română pentru a prinde un loc la un liceu bun. O şedinţă îi costă pe părinţi 40 de lei. Majoritatii elevilor ii este teamă că nu s-ar descurca fără pregătire suplimentară la tezele unice.
Si admiterea la facultate costă...
O meditaţie cu un profesor universitar costă în medie 100-150 de lei pe şedinţă. Părinţii elevilor de liceu care intenţionează să-şi trimită odraslele la o facultate vocaţională, precum Coregrafia, Arhitectura sau Artele Plastice, plătesc pentru şedinţa de meditaţie cu un profesor universitar chiar şi 200 de lei pe şedinţă.
Faţă de anii trecuţi elevii aleg să facă mai puţine meditaţii. Copiii s-au învăţat să copieze după culegeri. Unii fac meditaţii chiar cu profesorii care predau la clasă, pentru a fi favorizaţi, ceea ce este interzis chiar şi de regulamentul şcolar. Majoritatea profesorilor care fac meditaţie, predau „la negru”, foarte puţini fiind cei care plătesc impozit pentru activitatea prestată.
Profesorii justifica sistemul meditatiilor prin salariile mult sub media pe economie si prin neglijarea educatiei de catre stat la alocarea fondurilor bugetare.
Salariul mediu net in invatamant era de 1.200 de lei in Octombrie 2007, fata de 1.877de lei in administratie.
Un profesor debutant castiga 800-900 de lei net pe luna, in timp ce un agent din Ministerul de Interne castiga peste 1.500 de lei, iar un ofiter debutant peste 3.000 de lei.
In invatamantul american, spre exemplu, exista un sistem de meditatii organizate dupa terminarea orelor de scoala in cadrul carora profesorii trebuie sa stea intre anumite ore la dispozitia elevilor.
In legislatia romaneasca in vigoare exista prevederea potrivit careia managementul fiecarei scoli poate decide, la solicitarea elevilor, numarul de ore de pregatire in afara orelor de curs.
"Cadrele didactice nu au doar obligatia indeplinirii numarului de ore didactice, ci si, in completare, alte ore pana la numarul de 40 de ore pe saptamana stabilit in codul muncii", preciza o voce autorizata din Ministerul Educatiei.
Fostul ministru al Educatiei, Cristian Adomnitei sustinea acum un an ca unitatile de invatamant nu trebuie conduse de profesori, ci de manageri, asa cum se intampla si in alte domenii de activitate, iar acestia nu trebuie sa stea "la ore", ci sa se ocupe strict de activitatea scolii.
Va astept cu pareri despre utilitatea si "normalitatea" meditatiilor pe scara larga, aceste deprinderi pentru completarea cunostintelor acumulate de tinerii studiosi. Credeti ca sunt o meteahna mostenita din sistemul trecut de invatamant sau reprezinta o masura constructiva de pregatire?
UPDATE. In semn de pretuire si sincera prietenie pentru un om si un dascal minunat, ce pune multa pasiune in descifrarea si aprofundarea matematicii si care de ceva vreme ne este draga colega de blogosfera, ELITE, voi asterne versurile pline de vibratie ale "Dascalitei" de Octavian Goga:
Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.
Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.
Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.
La tine vin nevestele să-şi plângă
Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul…
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taină:
“Ce mâini frumoase are domnişoara!”
…Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.
Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară…
Am aflat cu aceasta ocazie ca preţul mediu al unei şedinţe de meditaţie practicat în Capitală este de 50 de lei în preuniversitar şi 100 de lei în universitar.
Va invit sa parcurgem impreuna aceste informari, care sfideaza si ataca chibzuinta oricarui buzunar.
O parte dintre părinţii elevilor se gândesc să ofere o şansă în plus la examene odraslelor, aşa că le angajează meditator. În funcţie de perioada de meditare, ei pot scoate din buzunar sume consistente. Spre exemplu, o meditaţie cu un învăţător pentru un copil de la şcoala primară costă aproximativ 20 de lei şedinţa de două ore. La un ritm de două şedinţe pe săptămână, timp de o lună, părintele scoate din buzunar 160 de lei.
Dar, preţul şedinţelor de meditaţie creşte în raport cu vârsta copiilor, cu experienţa profesorilor şi în funcţie de materia predată. Astfel, costul unei meditaţii, la nivel de liceu, este mai mare faţă de o şedinţă similară la nivel de gimnaziu, ajungând la 50-60 de lei pe şedinţă. Pentru acest nivel părinţii ajung să scoată din buzunar peste 400 de lei pe lună, la un ritm de două şedinţe pe săptămână. Cei mai solicitaţi sunt profesorii care meditează la matematică şi la limba şi literatura română, discipline la care elevii susţin tezele cu subiect unic. Unii fac meditaţii intensiv din acest an la matematică şi la română pentru a prinde un loc la un liceu bun. O şedinţă îi costă pe părinţi 40 de lei. Majoritatii elevilor ii este teamă că nu s-ar descurca fără pregătire suplimentară la tezele unice.
Si admiterea la facultate costă...
O meditaţie cu un profesor universitar costă în medie 100-150 de lei pe şedinţă. Părinţii elevilor de liceu care intenţionează să-şi trimită odraslele la o facultate vocaţională, precum Coregrafia, Arhitectura sau Artele Plastice, plătesc pentru şedinţa de meditaţie cu un profesor universitar chiar şi 200 de lei pe şedinţă.
Faţă de anii trecuţi elevii aleg să facă mai puţine meditaţii. Copiii s-au învăţat să copieze după culegeri. Unii fac meditaţii chiar cu profesorii care predau la clasă, pentru a fi favorizaţi, ceea ce este interzis chiar şi de regulamentul şcolar. Majoritatea profesorilor care fac meditaţie, predau „la negru”, foarte puţini fiind cei care plătesc impozit pentru activitatea prestată.
Profesorii justifica sistemul meditatiilor prin salariile mult sub media pe economie si prin neglijarea educatiei de catre stat la alocarea fondurilor bugetare.
Salariul mediu net in invatamant era de 1.200 de lei in Octombrie 2007, fata de 1.877de lei in administratie.
Un profesor debutant castiga 800-900 de lei net pe luna, in timp ce un agent din Ministerul de Interne castiga peste 1.500 de lei, iar un ofiter debutant peste 3.000 de lei.
In invatamantul american, spre exemplu, exista un sistem de meditatii organizate dupa terminarea orelor de scoala in cadrul carora profesorii trebuie sa stea intre anumite ore la dispozitia elevilor.
In legislatia romaneasca in vigoare exista prevederea potrivit careia managementul fiecarei scoli poate decide, la solicitarea elevilor, numarul de ore de pregatire in afara orelor de curs.
"Cadrele didactice nu au doar obligatia indeplinirii numarului de ore didactice, ci si, in completare, alte ore pana la numarul de 40 de ore pe saptamana stabilit in codul muncii", preciza o voce autorizata din Ministerul Educatiei.
Fostul ministru al Educatiei, Cristian Adomnitei sustinea acum un an ca unitatile de invatamant nu trebuie conduse de profesori, ci de manageri, asa cum se intampla si in alte domenii de activitate, iar acestia nu trebuie sa stea "la ore", ci sa se ocupe strict de activitatea scolii.
Va astept cu pareri despre utilitatea si "normalitatea" meditatiilor pe scara larga, aceste deprinderi pentru completarea cunostintelor acumulate de tinerii studiosi. Credeti ca sunt o meteahna mostenita din sistemul trecut de invatamant sau reprezinta o masura constructiva de pregatire?
UPDATE. In semn de pretuire si sincera prietenie pentru un om si un dascal minunat, ce pune multa pasiune in descifrarea si aprofundarea matematicii si care de ceva vreme ne este draga colega de blogosfera, ELITE, voi asterne versurile pline de vibratie ale "Dascalitei" de Octavian Goga:
Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.
Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.
Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.
La tine vin nevestele să-şi plângă
Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul…
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taină:
“Ce mâini frumoase are domnişoara!”
…Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.
Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară…
miercuri, 28 ianuarie 2009
Viata moderna se petrece pe sofa...
Va vine sa credeti ca istoria sofalei, ca obiect de mobilier destinat relaxării unei singure persoane, are rădăcini străvechi în Egiptul antic, cu 2.000 de ani înainte de Hristos? Pe sofa odihneau faraonii şi membrii clasei bogate, conducătoare. Exista şi un desen reprezentând-o pe Cleopatra, frumoasa şi năbădăioasa regină, tolănită pe o sofa, într-o poziţie confortabilă şi languroasă, aşteptând probabil, dezmierdările unui admirator infocat...
Trebuie spus însă că istoria modernă a sofalei începe abia la finele secolului al XVI-lea şi debutul celui de-al XVII-lea. Designul a fost preluat din antichitate, adică un blat îngust, pentru o singură persoană, cu braţe la extremităţile pe care se reazămă capul şi picioarele, ridicat la mică distanţă de podea.
Părul de cal, penele păsărilor sau unele fibre vegetale extrem de flexibile umpleau salteaua învelită de obicei în catifea brodată sau mătase. În Europa, mai cu seamă la curţile regale, în cabinetele episcopilor şi în unele palate ale nobililor de rang înalt, scaunele cu braţe de reazem s-au transformat în sofale confortabile, aşezate discret, într-un colţ liniştit şi, de obicei, bine încălzit.
Foarte târziu, abia după 1830, au fost utilizate arcurile de mici dimensiuni şi legate într-un fel anumit, pentru a spori confortul şederii pe sofa.
Începând cu secolul al XIX-lea, sofaua şi canapeaua au fost asociate cu psihanaliza freudiană, pentru că părintele psihiatriei moderne o utiliza drept unealtă în şedinţele sale de hipnoză asupra pacientului sau în tentativele de descifrare a viselor.
Toate cabinetele serioase de psihologie utilizează canapeaua ori sofaua pentru instalarea reconfortantă a pacientului, aceste piese de mobilier fiind ideale în producerea relaxării necesare introspecţiei. Prezenţa lor în procesul de tratament se justifică şi prin crearea unui raport corect între analist şi analizat, medicul având nevoie de un statut dominator asupra subiectului de studiu...
Astăzi, sofaua şi canapeaua sunt indisolubil legate de familia domestică şi de cultura televiziunii. Cu câteva decenii în urmă, un slogan foarte inspirat al firmei IKEA destinat acestor produse spunea că "Life happens on the sofa".
Acest tip de mobilier este asociat cu "moţăiala" în faţa televizorului aprins, eventual cu o pătură călduroasă pe genunchi, o atitudine care în spaţiul anglo-saxon este azi definit cu expresia "couch potato" (legumă de canapea, în traducere literară). La fel de adevărat este şi faptul că putem asocia canapeaua şi cu disponibilitatea la conversaţie relaxată, la reunirea membrilor familiei după o zi de muncă pentru a schimba impresii, emotii sau informaţii.
Sofaua şi canapeaua au trecut, în timp, printr-un evident proces de democratizare. De la protipendada civilizaţiei romane, unde această piesă de mobilier era instalată în apropierea meselor joase, încărcare cu licori sau fructe, de la piesa elitistă existentă în alcovul regilor sau nobililor europeni sau asiatici, a venit vremea marii producţii industriale şi utilizarea ei pe scară larga.
Mai mult decât atât, au fost momente când canapeaua a devenit obiect de dispută, fiind considerată prea decadentă sau prea conformistă. Dar uneori ea poate fi si altfel inchipuita.
Voi la ce fel de "mega-canapea" visati si ce credeti despre prezenta sa dominatoare in decorul sufrageriei sau al camerei de zi, pledati favorabil pentru comoditatea, utilitatea si plusul sau estetic in designul pasnic al caminului?
Trebuie spus însă că istoria modernă a sofalei începe abia la finele secolului al XVI-lea şi debutul celui de-al XVII-lea. Designul a fost preluat din antichitate, adică un blat îngust, pentru o singură persoană, cu braţe la extremităţile pe care se reazămă capul şi picioarele, ridicat la mică distanţă de podea.
Părul de cal, penele păsărilor sau unele fibre vegetale extrem de flexibile umpleau salteaua învelită de obicei în catifea brodată sau mătase. În Europa, mai cu seamă la curţile regale, în cabinetele episcopilor şi în unele palate ale nobililor de rang înalt, scaunele cu braţe de reazem s-au transformat în sofale confortabile, aşezate discret, într-un colţ liniştit şi, de obicei, bine încălzit.
Foarte târziu, abia după 1830, au fost utilizate arcurile de mici dimensiuni şi legate într-un fel anumit, pentru a spori confortul şederii pe sofa.
Începând cu secolul al XIX-lea, sofaua şi canapeaua au fost asociate cu psihanaliza freudiană, pentru că părintele psihiatriei moderne o utiliza drept unealtă în şedinţele sale de hipnoză asupra pacientului sau în tentativele de descifrare a viselor.
Toate cabinetele serioase de psihologie utilizează canapeaua ori sofaua pentru instalarea reconfortantă a pacientului, aceste piese de mobilier fiind ideale în producerea relaxării necesare introspecţiei. Prezenţa lor în procesul de tratament se justifică şi prin crearea unui raport corect între analist şi analizat, medicul având nevoie de un statut dominator asupra subiectului de studiu...
Astăzi, sofaua şi canapeaua sunt indisolubil legate de familia domestică şi de cultura televiziunii. Cu câteva decenii în urmă, un slogan foarte inspirat al firmei IKEA destinat acestor produse spunea că "Life happens on the sofa".
Acest tip de mobilier este asociat cu "moţăiala" în faţa televizorului aprins, eventual cu o pătură călduroasă pe genunchi, o atitudine care în spaţiul anglo-saxon este azi definit cu expresia "couch potato" (legumă de canapea, în traducere literară). La fel de adevărat este şi faptul că putem asocia canapeaua şi cu disponibilitatea la conversaţie relaxată, la reunirea membrilor familiei după o zi de muncă pentru a schimba impresii, emotii sau informaţii.
Sofaua şi canapeaua au trecut, în timp, printr-un evident proces de democratizare. De la protipendada civilizaţiei romane, unde această piesă de mobilier era instalată în apropierea meselor joase, încărcare cu licori sau fructe, de la piesa elitistă existentă în alcovul regilor sau nobililor europeni sau asiatici, a venit vremea marii producţii industriale şi utilizarea ei pe scară larga.
Mai mult decât atât, au fost momente când canapeaua a devenit obiect de dispută, fiind considerată prea decadentă sau prea conformistă. Dar uneori ea poate fi si altfel inchipuita.
Voi la ce fel de "mega-canapea" visati si ce credeti despre prezenta sa dominatoare in decorul sufrageriei sau al camerei de zi, pledati favorabil pentru comoditatea, utilitatea si plusul sau estetic in designul pasnic al caminului?
Etichete:
atractie vizuala,
canapea,
design,
living,
sofa,
sufragerie
marți, 27 ianuarie 2009
Gramatica limbii romane este misogina?
Citeam zilele trecute o tableta in care se faceau observatii interesante si inedite cu privire la destinatia, sensul si provenienta unor cuvinte si termeni prezenti in limba romana, care m-au amuzat si mi-au stimulat apetitul pentru adancirea acestor descifrari...
Un barbat care analizeaza articolul nehotarat din limba romana sta si se gandeste: oare e intamplator faptul ca tot ceea ce denumeste un aspect care te enerveaza, te pune in pericol sau te distruge pare a fi FEMININ?
Iar apoi dimpotriva, tot ce ne alina, ne bucura si ne mai da un tel in viata este de natura MASCULINA?
Femeia este O ploaie, O zapada, O grindina, O furtuna. Barbatul este UN soare, UN timp frumos, UN paradis. Stau si ma uit, femeile chiar nu au noroc: O bucatarie, O vesela, O matura, O caldura, O mizerie.
Barbatii sunt UN repaus linistit intr-UN fotoliu confortabil, citind destinsi UN ziar si ascultand UN jurnal, asta daca nu vin femeile sa semene O discordie sau sa le faca O sicana.
Femeile se bucura ca pot manevra O telecomanda, dar privesc la UN televizor, unde barbatii aleg UN post care il doresc. In trecut, pentru a face calcule exista O numaratoare prapadita, acum barbatii au inventat UN calculator.
Femeile pot avea O carte de credit, dar aceasta nu inseamna nimic fara UN cont.
Ce poate provoca O problema care se poate transforma intr-O catastrofa? O eroare de pilotaj, O pana de benzina, O proasta vizibilitate, O intrerupere de curent.
Femeile sunt cele care viseaza din copilarie la O casatorie reusita, dar apoi barbatii incearca sa gaseasca solutia de eliberarea printr-UN divort.
Este limpede ca limba romana a fost inventata de UN barbat, care nu a avut deloc la suflet femeile (culmea, si sufletul tot UN suflet este!)...
Sunt convinsa ca mai exista extrem de multe exemple care sa vina in sprijinul parerilor purtand amprente de misoginism, dupa cum exista si contraexemple care vin in sprijinul ideilor feministe.
Voi ce credeti despre aceste lucruri, raman ele doar amuzante si reprezinta simple speculatii sau contin o intemeiata unda de adevar? Pledati "pro" sau "contra" ideii continute in titlul acestui articol?
Un barbat care analizeaza articolul nehotarat din limba romana sta si se gandeste: oare e intamplator faptul ca tot ceea ce denumeste un aspect care te enerveaza, te pune in pericol sau te distruge pare a fi FEMININ?
Iar apoi dimpotriva, tot ce ne alina, ne bucura si ne mai da un tel in viata este de natura MASCULINA?
Femeia este O ploaie, O zapada, O grindina, O furtuna. Barbatul este UN soare, UN timp frumos, UN paradis. Stau si ma uit, femeile chiar nu au noroc: O bucatarie, O vesela, O matura, O caldura, O mizerie.
Barbatii sunt UN repaus linistit intr-UN fotoliu confortabil, citind destinsi UN ziar si ascultand UN jurnal, asta daca nu vin femeile sa semene O discordie sau sa le faca O sicana.
Femeile se bucura ca pot manevra O telecomanda, dar privesc la UN televizor, unde barbatii aleg UN post care il doresc. In trecut, pentru a face calcule exista O numaratoare prapadita, acum barbatii au inventat UN calculator.
Femeile pot avea O carte de credit, dar aceasta nu inseamna nimic fara UN cont.
Ce poate provoca O problema care se poate transforma intr-O catastrofa? O eroare de pilotaj, O pana de benzina, O proasta vizibilitate, O intrerupere de curent.
Femeile sunt cele care viseaza din copilarie la O casatorie reusita, dar apoi barbatii incearca sa gaseasca solutia de eliberarea printr-UN divort.
Este limpede ca limba romana a fost inventata de UN barbat, care nu a avut deloc la suflet femeile (culmea, si sufletul tot UN suflet este!)...
Sunt convinsa ca mai exista extrem de multe exemple care sa vina in sprijinul parerilor purtand amprente de misoginism, dupa cum exista si contraexemple care vin in sprijinul ideilor feministe.
Voi ce credeti despre aceste lucruri, raman ele doar amuzante si reprezinta simple speculatii sau contin o intemeiata unda de adevar? Pledati "pro" sau "contra" ideii continute in titlul acestui articol?
Etichete:
feminism,
gramatica,
limba romana,
misoginism
duminică, 25 ianuarie 2009
Dar de week-end, pentru voi!
"O POVESTE DE LEGENDA..."
"VIATA LA TARA"
Un prieten adevarat, este acela care soseste în timp ce ceilalti… dispar!
Cu capul sprijinit în palme, în colţ pe banca din grădină,
Stătea odată grădinarul umbrit de-a soarelui lumină,
Puteai să vezi ceva aparte în minunata lui privire,
Un zâmbet luminându-i faţa, semn de adâncă mulţumire,
Că după ceasuri lungi de trudă, avea priveliştea dorită:
Ca un covor întins în soare grădina bine îngrijită.
De ani şi ani aceeaşi mână, bob lângă bob cu drag presară,
Sămânţa florilor sub breazdă, în orice prag de primăvară.
Privesc la el şi mă încântă, ne-înţeleasa-i disciplină,
Un ritual ce se repetă de ani şi veacuri în grădină.
Însă văzându-l de aproape am tresărit uşor cu teamă,
Avea pe mână stropi de sânge, ce nu-i băga deloc în seamă.
Apropiindu-mă cu grijă, i-am pus atunci o întrebare:
De ce ai picături de sânge, şi răni pe mâinile-ţi murdare?
El a răspuns privind la mine cu glasul dulce-al mulţumirii:
Ah! asta e nimica toată, am curăţat doar trandafirii...
De frunze vechi şi crengi uscate, ce le atârnă la-ntâmplare,
Aşa sunt ei, mai şi înţeapă dar eu fac asta cu răbdare.
Îi îngrijesc cu bunătate că mai târziu cândva la vară,
Voi sta din nou aici pe bancă privind în fiecare seară,
Petalele lor colorate ce se desfac ca o minune,
Şi-apoi îmbietor mirosul frumos, cum nu se poate spune.
Ce minunată-nvăţătură, primit-am iarăşi în grădină!
În mintea mea întunecată, de-odată s-a făcut lumină.
Căci ne-ncetat şi-n viaţa noastră se fac lucrări de primăvară,
Se taie crengi, se-adună frunze şi-apoi cu plugul sfânt se ară.
Te-a pus poate Cerescul Tată, prin har să faci Lucrarea-I sfântă,
Să tai, să legi, să pui de-o parte şi azi ai inima înfrântă,
Ai vrut să cureţi trandafirii, de buruieni şi crengi uscate,
Şi poate din prea multă râvnă, ai astăzi mâinile-nţepate.
Nu mai fi trist ridică-ţi fruntea şi mulţumit zâmbeşte iară,
Eşti grădinar! şi în grădină se fac lucrări de primăvară.
Priveşte astăzi ,,Trandafirii" ce mai târziu vor da mirosul,
Când rănilor şi muncii tale, le vei vedea cu drag folosul.
Fii ,,Mesagerul frumuseţii" în duh smerit cu bunătate!
Cât încă este Har lucrează, chiar dacă tai când faci dreptate!
("Gradinarul" - Ilie Belciu)
Etichete:
lectie de viata,
Prietenie,
tihna
vineri, 23 ianuarie 2009
ANTARCTICA, gazda unei stravechi civilizatii?
Existenta unei civilizatii preistorice in Antarctica a inceput sa atraga atentia oamenilor de stiinta si istoricilor inca de la inceputul secolului XX, o data cu descoperirea hartii lui Piri Reis, dar si cu revenirea la moda a legendarei cetati pomenite de Platon, Atlantida. Astazi, subiectul este la fel de disputat, iar teoriile oamenilor de stiinta par sa confirme o atare ipoteza.
Harta lui Piri Reis, cea care reprezinta partea nordica a Antarcticii neacoperita de gheata, nu este insa singurul document de acest gen. Harta lui Oronteus Finius, realizata la doar doua decenii dupa cea a amiralului turc arata o imagine asemanatoare. Academicianul Buache, 200 de ani mai tarziu, grava Antarctica neacoperita de gheata.
Cercetatorii de la Institutul Carnegie din Washington au reusit sa stabileasca data la care Antarctica a fost complet acoperita de gheata, acum circa 8000 – 10.000 de ani, moment in care ipotetica civilizatie ar fi disparut.
Teoria emisa de acestia sustine ca o civilizatie aflata la un nivel de dezvoltare echivalent cu cel din secolul al XVIII-lea ar fi inflorit in urma cu aproape 10 milenii in ceea ce numim astazi Antarctica. Cel mai probabil, aceasta ar fi disparut in urma schimbarilor climatice majore, iar supravietuitorii ei ar fi dat nastere marilor civilizatii sumeriana si egipteana.
Nu toti oamenii de stiinta sustin, insa, aceasta afirmatie. In lipsa unor dovezi palpabile scoase de sub sutele de metri de gheata de la Polul Sud, teoria cercetatorilor din Washington ramane o pura speculatie.
Sursa: RiaNovosti
Harta lui Piri Reis este unul dintre misterele putin promovate, dar intelegerea fenomenului pe care documentul il ilustreaza, este de natura sa propulseze acest subiect in randul celor mai nelinistitoare preocupari.
Se nasc intrebari tulburatoare atunci cand o harta veche de cinci secole ilustreaza, pe langa alte insemnari remarcabile, o bucata de uscat descoperita de om 300 de ani mai tarziu. Este inerent gandul ca informatiile care au stat la baza unei astfel de harti puteau scuti omenirea de secole de cautari zadarnice. Ce episoade istorice ne scapa si unde ne-am afla acum, daca am fi pastrat mostenirea unor civilizatii pe care astazi numai le banuim?
Piri Reis, autorul hartii care avea sa arunce lumea in consternare la secole dupa aparitie, se naste in anul 1465 in orasul Gallipoli, din Turcia, intr-o familie de marinari. Pe numele sau real Piri Ibn Haji Mehmet, fiul lui Haji Mehmet pastreaza traditia familiei si, sub aripa unchiului amiral Kemal Reis, imbratiseaza cariera de “om al marii”. Este inca tanar cand devine capitan de vas, in slujba sultanului.
In 1511, cand unchiul sau, Kemal, moare, Piri se retrage in orasul de bastina, Gallipoli, unde, pasionat de cartografie, se refugiaza in realizarea unei culegeri de harti, cunoscuta sub numele “Kitab-I Bahriye”. Datorita rangului inalt in marina imperiului, poate accesa impresionanta biblioteca a Constantinopolului, unde gaseste numeroase documente, din care se inspira pentru realizarea propriului manuscris de navigatie. Tot atunci se foloseste din harti antice, unele datand chiar din secolul IV i.Hr. – cum singur inseamneaza pe document - pentru a desena misterioasa harta care va starni mai tarziu curiozitatea unei lumi intregi si va ramane cunoscuta drept “Harta lui Piri Reis”.
In 1547, Piri este ridicat la rangul de Reis (amiral) si numit comandant al flotei otomane din Oceanul Indian. Isi gaseste sfarsitul 7 ani mai tarziu, in anul 1554, cand refuza sa-l sustina pe guvernatorul otoman Kuban Pasha, intr-o noua campanie militara. Este decapitat public, iar harta, oferita sultanului cu ani in urma, ramane in colectia acestuia si este data uitarii.
Ca sa adanceasca enigma hartii, studiile profesorilor Charles Hapgood si Richard Strachan au aratat ca originalul dupa care s-a inspirat Piri Reis, a fost o fotografie aeriana, facuta de la o foarte mare inaltime. Atat reprezentarea exacta a reliefului Americii de Sud, cat si cunoasterea limitelor nordice ale Antarcticii de sub banchize indica acest lucru.
Harta seamana perfect cu o fotografie a Pamantului, realizata din satelit. Datorita formei sferice a planetei, o astfel de fotografie ilustreaza continentele situate mai departe de centrul imaginii, "alunecand in jos", la fel cum se intampla pe harta lui Piri Reis. Celebrul Erich von Daniken subscrie teoriei, aducandu-i insa completari indraznete. El crede ca, in problematica hartilor se poate vorbi despre o interventie a extraterestrilor. Acestia ar fi daruit omenirii, ca baza cartografica, o fotografie luata din zborul lor prin spatiile cosmice, sursa la care Piri Reis ar fi ajuns in peregrinarile sale.
Misterul nu poate explicat, dar harta lui Piri Reis confirma existenta unor harti mult mai vechi. Iar aceste harti sustin teoria unei explorari globale riguroase de catre o civilizatie preclasica, nedescoperita. Se pare ca autorii lor stapaneau cu precizie coordonatele, latitudinea si longitudinea, notiuni pe care noi le posedam de aproximativ 200 de ani.
Desi bizara, harta lui Piri Reis, ramane cea mai veche atestare a Antarcticii, desenata cu 3 secole inainte de confirmarea oficiala a existentei Continentului Alb.
Harta lui Piri Reis, cea care reprezinta partea nordica a Antarcticii neacoperita de gheata, nu este insa singurul document de acest gen. Harta lui Oronteus Finius, realizata la doar doua decenii dupa cea a amiralului turc arata o imagine asemanatoare. Academicianul Buache, 200 de ani mai tarziu, grava Antarctica neacoperita de gheata.
Cercetatorii de la Institutul Carnegie din Washington au reusit sa stabileasca data la care Antarctica a fost complet acoperita de gheata, acum circa 8000 – 10.000 de ani, moment in care ipotetica civilizatie ar fi disparut.
Teoria emisa de acestia sustine ca o civilizatie aflata la un nivel de dezvoltare echivalent cu cel din secolul al XVIII-lea ar fi inflorit in urma cu aproape 10 milenii in ceea ce numim astazi Antarctica. Cel mai probabil, aceasta ar fi disparut in urma schimbarilor climatice majore, iar supravietuitorii ei ar fi dat nastere marilor civilizatii sumeriana si egipteana.
Nu toti oamenii de stiinta sustin, insa, aceasta afirmatie. In lipsa unor dovezi palpabile scoase de sub sutele de metri de gheata de la Polul Sud, teoria cercetatorilor din Washington ramane o pura speculatie.
Sursa: RiaNovosti
Harta lui Piri Reis este unul dintre misterele putin promovate, dar intelegerea fenomenului pe care documentul il ilustreaza, este de natura sa propulseze acest subiect in randul celor mai nelinistitoare preocupari.
Se nasc intrebari tulburatoare atunci cand o harta veche de cinci secole ilustreaza, pe langa alte insemnari remarcabile, o bucata de uscat descoperita de om 300 de ani mai tarziu. Este inerent gandul ca informatiile care au stat la baza unei astfel de harti puteau scuti omenirea de secole de cautari zadarnice. Ce episoade istorice ne scapa si unde ne-am afla acum, daca am fi pastrat mostenirea unor civilizatii pe care astazi numai le banuim?
Piri Reis, autorul hartii care avea sa arunce lumea in consternare la secole dupa aparitie, se naste in anul 1465 in orasul Gallipoli, din Turcia, intr-o familie de marinari. Pe numele sau real Piri Ibn Haji Mehmet, fiul lui Haji Mehmet pastreaza traditia familiei si, sub aripa unchiului amiral Kemal Reis, imbratiseaza cariera de “om al marii”. Este inca tanar cand devine capitan de vas, in slujba sultanului.
In 1511, cand unchiul sau, Kemal, moare, Piri se retrage in orasul de bastina, Gallipoli, unde, pasionat de cartografie, se refugiaza in realizarea unei culegeri de harti, cunoscuta sub numele “Kitab-I Bahriye”. Datorita rangului inalt in marina imperiului, poate accesa impresionanta biblioteca a Constantinopolului, unde gaseste numeroase documente, din care se inspira pentru realizarea propriului manuscris de navigatie. Tot atunci se foloseste din harti antice, unele datand chiar din secolul IV i.Hr. – cum singur inseamneaza pe document - pentru a desena misterioasa harta care va starni mai tarziu curiozitatea unei lumi intregi si va ramane cunoscuta drept “Harta lui Piri Reis”.
In 1547, Piri este ridicat la rangul de Reis (amiral) si numit comandant al flotei otomane din Oceanul Indian. Isi gaseste sfarsitul 7 ani mai tarziu, in anul 1554, cand refuza sa-l sustina pe guvernatorul otoman Kuban Pasha, intr-o noua campanie militara. Este decapitat public, iar harta, oferita sultanului cu ani in urma, ramane in colectia acestuia si este data uitarii.
Ca sa adanceasca enigma hartii, studiile profesorilor Charles Hapgood si Richard Strachan au aratat ca originalul dupa care s-a inspirat Piri Reis, a fost o fotografie aeriana, facuta de la o foarte mare inaltime. Atat reprezentarea exacta a reliefului Americii de Sud, cat si cunoasterea limitelor nordice ale Antarcticii de sub banchize indica acest lucru.
Harta seamana perfect cu o fotografie a Pamantului, realizata din satelit. Datorita formei sferice a planetei, o astfel de fotografie ilustreaza continentele situate mai departe de centrul imaginii, "alunecand in jos", la fel cum se intampla pe harta lui Piri Reis. Celebrul Erich von Daniken subscrie teoriei, aducandu-i insa completari indraznete. El crede ca, in problematica hartilor se poate vorbi despre o interventie a extraterestrilor. Acestia ar fi daruit omenirii, ca baza cartografica, o fotografie luata din zborul lor prin spatiile cosmice, sursa la care Piri Reis ar fi ajuns in peregrinarile sale.
Misterul nu poate explicat, dar harta lui Piri Reis confirma existenta unor harti mult mai vechi. Iar aceste harti sustin teoria unei explorari globale riguroase de catre o civilizatie preclasica, nedescoperita. Se pare ca autorii lor stapaneau cu precizie coordonatele, latitudinea si longitudinea, notiuni pe care noi le posedam de aproximativ 200 de ani.
Desi bizara, harta lui Piri Reis, ramane cea mai veche atestare a Antarcticii, desenata cu 3 secole inainte de confirmarea oficiala a existentei Continentului Alb.
Etichete:
ANTARCTICA,
harta lui Piri Reis,
Polul Sud
miercuri, 21 ianuarie 2009
"Ordine si disciplina", cum altfel?
Alăturarea celor două cuvinte provoca, nu de mult, în cazul cel mai bun, un zâmbet amar, amintindu-ne de vremurile în care regimul dictatorial comunist îsi impunea, în special prin mijloace represive, propriile reguli. Nu exista cuvântare a lui Nicolae Ceausescu, nici "o vizită de lucru" fără pretioasa indicatie de a se întări, pretutindeni, "ordinea si disciplina".
Haosul, mai mult sau mai putin organizat de după momentul 1989, a reprezentat, în bună măsură, o reactie individuală si colectivă la constrângerile din timpul "epocii de aur". Dar nu la evolutia perceptiei publice în materie de "ordine si disciplină" dorim să vorbim, ci la sumedenia de fapte si evenimente care readuc mereu în atentie nevoia presantă de ordine si de disciplină.
Dacă ne vom referi la economie, vom retine accentul pus pe disciplina financiară, pe cerinta imperioasă de a se respecta principiile si regulile economiei de piată, de a se pune ordine în mediul de afaceri. Dacă ne vom rezuma la o componentă de bază a reformei administrative, vom observa lesne că asigurarea ordinii publice constituie, deopotrivă, un deziderat major al procesului de integrare europeană si al populatiei.
Dacă ne vom ocupa de situatia din învătământ, vom constata că deficitul de ordine si disciplină constituie "patul germinativ" pentru proliferarea unor manifestări deosebit de negative, de la denaturarea procesului instructiv, până la acte de alienare care contravin flagrant legilor în vigoare. Dacă... dar câte alte domenii nu ni se înfătisează ca temeiuri de necontestat ale apelului la întărirea ordinii si discipinei!
Într-adevăr, societatea românească actuală a ajuns într-un asemenea stadiu de dezorganizare, de dezagregare, încât nu-si mai poate permite să nesocotească necesitatea de a se structura si de a actiona măcar pentru a stopa procesele si fenomenele negative care "înfloresc" tocmai prin gravul deficit de ordine si de disciplină.
Sa privim expresivitatea acestui deziderat oglindit atat de surprinzator prin toate aceste fotografii!
Fiecare ilustratie din lumea necuvantatoarelor este exemplul de care societatea noastra are nevoie pentru propria ei sănătate.
Haosul, mai mult sau mai putin organizat de după momentul 1989, a reprezentat, în bună măsură, o reactie individuală si colectivă la constrângerile din timpul "epocii de aur". Dar nu la evolutia perceptiei publice în materie de "ordine si disciplină" dorim să vorbim, ci la sumedenia de fapte si evenimente care readuc mereu în atentie nevoia presantă de ordine si de disciplină.
Dacă ne vom referi la economie, vom retine accentul pus pe disciplina financiară, pe cerinta imperioasă de a se respecta principiile si regulile economiei de piată, de a se pune ordine în mediul de afaceri. Dacă ne vom rezuma la o componentă de bază a reformei administrative, vom observa lesne că asigurarea ordinii publice constituie, deopotrivă, un deziderat major al procesului de integrare europeană si al populatiei.
Dacă ne vom ocupa de situatia din învătământ, vom constata că deficitul de ordine si disciplină constituie "patul germinativ" pentru proliferarea unor manifestări deosebit de negative, de la denaturarea procesului instructiv, până la acte de alienare care contravin flagrant legilor în vigoare. Dacă... dar câte alte domenii nu ni se înfătisează ca temeiuri de necontestat ale apelului la întărirea ordinii si discipinei!
Într-adevăr, societatea românească actuală a ajuns într-un asemenea stadiu de dezorganizare, de dezagregare, încât nu-si mai poate permite să nesocotească necesitatea de a se structura si de a actiona măcar pentru a stopa procesele si fenomenele negative care "înfloresc" tocmai prin gravul deficit de ordine si de disciplină.
Sa privim expresivitatea acestui deziderat oglindit atat de surprinzator prin toate aceste fotografii!
Fiecare ilustratie din lumea necuvantatoarelor este exemplul de care societatea noastra are nevoie pentru propria ei sănătate.
Etichete:
ordine si disciplina,
responsabilitate,
societate
luni, 19 ianuarie 2009
Lacrimile, povara sau usurare?
Exista lacrimi de parinte si lacrimi de copil, lacrimi pentru ceilalti si lacrimi pentru propriul nostru suflet. Exista lacrimi de bucurie si lacrimi de tristete, lacrimi pentru vremuri viitoare, care nu vor veni, si lacrimi pentru vremuri uitate. Exista lacrimile dintai si lacrimile de pe urma, lacrimi fara sfarsit. Exista lacrimi pentru cei care nu pot plange si lacrimi pentru cei ale caror lacrimi nu vor sa se opreasca.
Exista lacrimi in bataia vantului, a frigului si a soarelui, lacrimi varsate impreuna si lacrimi varsate singuri in noapte. Exista lacrimi pentru lucruri marunte, ca si lacrimi pentru lucruri importante. Exista lacrimi pentru copii si pentru batrani - poate pentru ca ei sunt mai aproape de propriile sentimente si lacrimi. Exista lacrimi pentru orice fel de durere si emotie. Iar iubirea din tacere, ca o mama desavarsita, stie exact pentru ce plangem.
Vietile sfintilor sunt vieti de tacere inspirata. El ne pot aduce lacrimi in ochi sau ne pot face sa ni le dorim.
Cu lacrimi, viata in miracolul plin de inima nu cunoaste sfarsitul, ci numai un nou inceput.
Exista lacrimi pentru orice motiv si lacrimi fara nici un motiv, cand simtim doar nevoia sa plangem.
Lacrimile sunt sangele sufletului. Plansul este expresia sacra a tacerii. Si atunci cand lacrimile nu vor, pur si simplu sa se opreasca sau cand nu exista nici un motiv ca ele sa continue, este important sa ne amintim ca fiecare lacrima este pentru toti, mai ales pentru aceia care nu au lacrimi deloc.
Rugati-va ca lacrimile voastre sa nu inceteze niciodata sa curga, sa gasiti tot mai multe miracole pentru care sa merite sa plangeti. Poate ca pentru unele suflete este adevarat faptul ca trairea cea mai inalta a lui Dumnezeu se gaseste in lacrimi.
Boby Solo - "Una lacrima sul viso"
Exista lacrimi in bataia vantului, a frigului si a soarelui, lacrimi varsate impreuna si lacrimi varsate singuri in noapte. Exista lacrimi pentru lucruri marunte, ca si lacrimi pentru lucruri importante. Exista lacrimi pentru copii si pentru batrani - poate pentru ca ei sunt mai aproape de propriile sentimente si lacrimi. Exista lacrimi pentru orice fel de durere si emotie. Iar iubirea din tacere, ca o mama desavarsita, stie exact pentru ce plangem.
Vietile sfintilor sunt vieti de tacere inspirata. El ne pot aduce lacrimi in ochi sau ne pot face sa ni le dorim.
Cu lacrimi, viata in miracolul plin de inima nu cunoaste sfarsitul, ci numai un nou inceput.
Exista lacrimi pentru orice motiv si lacrimi fara nici un motiv, cand simtim doar nevoia sa plangem.
Lacrimile sunt sangele sufletului. Plansul este expresia sacra a tacerii. Si atunci cand lacrimile nu vor, pur si simplu sa se opreasca sau cand nu exista nici un motiv ca ele sa continue, este important sa ne amintim ca fiecare lacrima este pentru toti, mai ales pentru aceia care nu au lacrimi deloc.
Rugati-va ca lacrimile voastre sa nu inceteze niciodata sa curga, sa gasiti tot mai multe miracole pentru care sa merite sa plangeti. Poate ca pentru unele suflete este adevarat faptul ca trairea cea mai inalta a lui Dumnezeu se gaseste in lacrimi.
Boby Solo - "Una lacrima sul viso"
Etichete:
lacrimi,
plans,
sangele sufletului
vineri, 16 ianuarie 2009
Grigore VIERU - ultimele clipe?
O stire cutremuratoare a cazut ca un trasnet: poetul basarabean Grigore VIERU a suferit un grav accident de circulatie ieri noapte in Republica Moldova, pe drumul de intoarcere de la Cahul, oras unde cu putin timp in urma cinstise memoria marelui nostru EMINESCU.
Medicii de la Spitalul de Urgenta din Chisinau sunt rezervati asupra evolutiei starii sale de sanatate, dar sansele estimate de supravietuire sunt minime.
Dumnezeu sa-i ocroteasca suferinta si ingerii de lumina pe aripi eminesciene sa-i tina flacara vietii aprinsa!
Când nu va mai fi zăpadă, copiii vor face un om de iarbă, când nu va mai fi iarbă, copiii vor face un om de pământ, când nu va mai fi nici pământ, copiii vor face un om de piatră, când nu va mai fi nici piatră, umbra unui om de cenuşă se va profila pe cer - şi nu vor mai fi nici copii atunci...
(Grigore Vieru)
La zidirea soarelui, se ştie,
Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu...
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră
Domnul ce de nemurirea noastră.
Suntem în cuvânt şi-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece.
Mi-l furară, Doamne, adineauri,
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,
Nu ştiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa ţară.
Am şi eu pe lume parte:
Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,
Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte
Bine ai venit în casa nostră,
Neamule, tu, floarea mea albastră.
Suntem în cuvânt şi-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece!
("Eminescu" - Grigore Vieru)
"Nu sunt decât o lacrimă de-a lui Eminescu. Eu nu am chemare pentru poezia publicistică, dar pe baricade nu poţi urca cu poezia curat lirică. A trebuit să sacrific poezia lirică spre care am înclinaţie şi să mă dedic poeziei publicistice. Pot afirma că unii români din Basarabia sunt mai români decât unii români de aici care îşi bat joc de Eminescu şi de istorie", a declarat Grigore Vieru la lansarea cartii sale "Taina care ma apara" de la Iasi, din 9 Decembrie 2008.
UPDATE. Duminica 18 Ianuarie, la ora 1.30 A.M., poetul Grigore VIERU a pasit in nemurire. Pe 14 Februarie ar fi implinit 74 de ani. Dumnezeu l-a inaltat pe o stea, pentru a se regasi si a-l putea imbratisa pe EMINESCU.
Fie-i tarana usoara si sufletul incarcat de lumina, eliberat de poveri!
Medicii de la Spitalul de Urgenta din Chisinau sunt rezervati asupra evolutiei starii sale de sanatate, dar sansele estimate de supravietuire sunt minime.
Dumnezeu sa-i ocroteasca suferinta si ingerii de lumina pe aripi eminesciene sa-i tina flacara vietii aprinsa!
Când nu va mai fi zăpadă, copiii vor face un om de iarbă, când nu va mai fi iarbă, copiii vor face un om de pământ, când nu va mai fi nici pământ, copiii vor face un om de piatră, când nu va mai fi nici piatră, umbra unui om de cenuşă se va profila pe cer - şi nu vor mai fi nici copii atunci...
(Grigore Vieru)
La zidirea soarelui, se ştie,
Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu...
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră
Domnul ce de nemurirea noastră.
Suntem în cuvânt şi-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece.
Mi-l furară, Doamne, adineauri,
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,
Nu ştiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa ţară.
Am şi eu pe lume parte:
Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,
Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte
Bine ai venit în casa nostră,
Neamule, tu, floarea mea albastră.
Suntem în cuvânt şi-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece!
("Eminescu" - Grigore Vieru)
"Nu sunt decât o lacrimă de-a lui Eminescu. Eu nu am chemare pentru poezia publicistică, dar pe baricade nu poţi urca cu poezia curat lirică. A trebuit să sacrific poezia lirică spre care am înclinaţie şi să mă dedic poeziei publicistice. Pot afirma că unii români din Basarabia sunt mai români decât unii români de aici care îşi bat joc de Eminescu şi de istorie", a declarat Grigore Vieru la lansarea cartii sale "Taina care ma apara" de la Iasi, din 9 Decembrie 2008.
UPDATE. Duminica 18 Ianuarie, la ora 1.30 A.M., poetul Grigore VIERU a pasit in nemurire. Pe 14 Februarie ar fi implinit 74 de ani. Dumnezeu l-a inaltat pe o stea, pentru a se regasi si a-l putea imbratisa pe EMINESCU.
Fie-i tarana usoara si sufletul incarcat de lumina, eliberat de poveri!
Etichete:
Eminescu,
grav accident,
Grigore Vieru,
stare critica
joi, 15 ianuarie 2009
LA MULTI ANI, Sarmane Dionis!
"Dionis îşi închise ochii ca să viseze în libertate. I se păru atunci că e într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra căruia licărea o lună fantastică şi palidă ca faţa unei virgine murinde. E miază-noapte. Pustiul tace, aerul e mort şi numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca să vadă pe un nor de argint, în naltul cerului, un înger alb, îngenuncheat, cu mâinile unite, care cânta o rugăciune divină, adâncă, tremurătoare..."
Astazi, la implinirea a 159 de ani de la nasterea Poetului Mihai Eminescu, ar trebui sa parcurgem randurile pline de profund adevar ale lui Mircea Eliade, scrise la Paris, exact acum 60 de ani in urma, sa reflectam si sa-i aprindem o flacara vie in sufletul nostru.
Mircea Eliade despre Eminescu
Dupa rezistentele pe care le-a intampinat in timpul scurtei si chinuitei lui vieti, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerator, neamului intreg, iar nu numai paturei culte. Nu stiu daca s-a facut vreodata socoteala exemplarelor tiparite din Poeziile lui Eminescu. Dar in mai putin de o jumatate de veac, poeziile acestea au fost reproduse in multe zeci de editii, de la modestele tiparituri populare pana la admirabila editie critica a Fundatiilor Regale, ingrijita de Perpessicius. Astazi, dupa ce-au cunoscut atatea culmi si atatea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate in tara, apar asa cum le vedeti, in haina sfioasa a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai putin semnificativa, daca n-ar fi luat si el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc.
Ce inseamna pentru noi toti, poezia, literatura si gandirea politica a lui Eminescu, o stim, si ar fi zadarnic s-o amintim inca o data. Tot ce s-a creat dupa el, de la Nicolae Iorga si Tudor Arghezi pana la Vasile Parvan, Nae Ionescu si Lucian Blaga, poarta pecetea geniului sau macar a limbii eminesciene. Rareori un neam intreg s-a regasit intr-un poet cu atata spontaineitate si atata fervoare cu care neamul romanesc s-a regasit in opera lui Eminescu. Il iubim cu toti pe Creanga, il admiram pe Hasdeu, invatam sa scriem de la Odobescu, il respectam pe Titu Maiorescu si anevoie putem lasa sa treaca mult timp fara sa-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zari si ne-a facut sa cunoastem altfel de lacrimi.
El si numai el, ne-a ajutat sa intelegem bataia inimii. El ne-a luminat intelesul si bucuria nenorocului de a fi roman.
Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru si cel mai stralucit geniu pe care l-a zamislit pamantul, apele si cerul romanesc. El este, intr-un anumit fel, intruparea insasi a acestui cer si a acestui pamant, cu toate frumusetile, durerile si nadejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupti de pamant si de neam, regasim in tot ce-am lasat in urma, de la vazduhul muntilor nostri si de la melancolia marii noastre, pana la cerul noptii romanesti si teiul inflorit al copilariei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reintoarcemm ca intr-un dulce somn, la noi acasa.
Intreg Universul nostru il avem in aceste cateva zeci de pagini pe care o mana harnica le-a tiparit si le imparte astazi in cele patru colturi ale lumii, peste tot unde ne-a imprastiat pribegia. Pastrati-le bine; este tot ce ne-a mai ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc.
MIRCEA ELIADE
Paris, Septembrie 1949
Va invit cu multa caldura sa vizitati link-ul spre un material interesant dedicat lui Eminescu, la resedinta Bibliotecarului.
Eminescu ne daruieste o lectie de viata si visare. Ea ar trebui sa devina o arsura pe memorie, un semn si o stare de cautare si speranta, care sa ne marcheze definitiv si sa nu ne paraseasca niciodata.
Etichete:
Mihai Eminescu,
Mircea Eliade,
Sarmanul Dionis
Abonați-vă la:
Postări (Atom)