miercuri, 30 iunie 2010

Deportati in aventura naturaletii rafinate...


Pana sa ajungeti la destinatii de vacanta concrete sau inca doar visate, va lansez invitatia inedita de a calatori artistic prin tinutul podoabelor autentic naturale si de a va alege un accesoriu in ton cu stilul si temperamentul personal, fie el echilibrat sau rebel, melanconic sau entuziast, chiar daca decorul ultimelor zile a invocat deseori pelerina magica de ploaie sau umbrela salvatoare!











joi, 13 mai 2010

Reinventarea indrazneata a lumii autentice...

In viziunea sa, un obiect mic e urias, o linie verticala este orizontala... Nici o lege a fizicii nu rezista ideilor sale uimitoare. Montajele lui propun o lume reala si imposibila in acelasi timp, in genul picturilor suprarealiste ale lui Dali.

Se numeste Erik Johansson si este un tanar fotograf suedez de 24 de ani, "placat" cu un talent de 24 de carate. Pasionat de frumos si cu un ascutit simt al umorului, Erik a descoperit cu tristete ca este lipsit de talent la desen, atat de necesar pentru a impartasi si celorlalti din trairile sale.

Asa ca a decis intr-o buna zi sa suplineasca aceasta lipsa prin utilizarea tehnicilor moderne. Si-a cumparat un aparat de fotografiat Canon performant, a achizitionat toate softurile necesare prelucrarii de imagini si s-a pus pe treaba.

Si iata cum un lucru inceput mai mult in joaca a condus la rezultate cu adevarat spectaculoase, ce i-au adus tanarului suedez o faima neasteptata prin creatiile artistice de geniu din domeniul "manipularii fotografice".

Erik se distreaza, inventeaza, inoveaza, surprinde, transmite mesaje neasteptate si temerare.

De pilda, a ales spinosul episod (mai ales pe plaiuri mioritice) al asfaltarii drumurilor. Turnarea asfaltului este o activitate greoaie si costisitoare. Nu si pentru protagonistul nostru care-l intinde ca pe un cearsaf. O binecuvantare, si pentru infrastructura strazilor, soselelor si autostrazilor noastre care se deterioreaza dupa fiecare aversa.

Dupa ce a lucrat la culoare si la textura „asfaltului” pentru a-i da aparente de bitum, a facut in asa fel incat acesta sa fuzioneze cu drumul. Rezultatul: o performanta artistica.

O fotografie cu o insulita din Capul Verde si o alta cu un peste fotografiat intr-un acvariu, suprapuse, care ne amintesc de una dintre legendele care releva faptul ca lumea s-a nascut pe spatele unui animal urias.

"Imi place foarte mult ceea ce fac. Si ma si amuz in acelasi timp", spune Erik dezvaluind ca, de obicei, porneste de la o metafora dupa care merge pe teren, isi face pozele necesare si le asambleaza cu rabdare si cat se poate de multa maiestrie pe calculator.

Chiar daca uneori mizeria din jur ne sfasie incercand sa ne tina gandul prizonier in realitatea comuna si apasatoare, ne putem trezi pavand drumuri inexistente, in speranta ca nu ne vom ineca intr-o lume in care integrarea e tot mai grea si ca putem visa liber la inaltarea Catedralei Binelui in soare...


Hristos s-a Inaltat!

marți, 11 mai 2010

Lumea diversificata a mouse pad-urilor...


Iata o idee de cadou, suvenir, mica atentie oferita unui musafir de departe, unui prieten, copilului nostru de pe bancile scolii, cu utilitate extrem de actuala si de larg raspandita!

Am cules din vitrina unui magazin virtual cateva modele de mouse-pad-uri didactice, instructive si interesante pentru pasionatii de cunoastere si de interactiunea cu calculatorul.

Chiar daca e criza, nu putem renunta la acest cochet si simpatic accesoriu de comunicatie, este un fel de "must-have gadget"...





Ce ar fi daca pentru fiecare zi a saptamanii am avea cate un mouse pad preferat?
Cred ca nu ar fi prea grea alegerea mouse pad-ului de week-end, dimpotriva...

luni, 3 mai 2010

Marul verde romanesc si Expozitia Mondiala din China 2010

A batut gongul de start al Expozitiei Universale gazduita de China!
Pe cat de uimitoare a fost ceremonia inaugurala, pe atat de neobisnuita este expozitia insasi. Sute de pavilioane care te transporta instantaneu intr-o lume cu totul aparte.

Organizatorii Expozitiei Universale au cheltuit o suma record: 40 de miliarde de euro. Ei spera ca in urmatoarele sase luni, 70 de milioane de oameni se vor plimba prin parcul intins pe 5 kilometri patrati.

Vizitatorii vor putea admira culturile specifice fiecare tari, prin progamele speciale pregatite pentru aceasta manifestare.

Peste tot, o imbinare de sticla, metal si beton rupta parca din filmele SF. Printre ele si un mar, simbol de prospetime si regenerare, care timp de sase luni va gazdui Pavilionul Romaniei.

Intins pe o suprafata de 2.000 de metri patrati, "Marul verde" romanesc se invecineaza cu pavilioanele Rusiei, Croatiei si Olandei, fiind situat in "zona europeana" a expozitiei.

Cladirea care reprezinta tara noastra este structurata in cinci zone distincte. Punctul de atractie il constituie, fara indoiala, restaurantul, numit "Maria". Asezat in varful marului, localul este micut si decorat simplu. Mobilierul, in intregime alb este indulcit de lumina difuza raspandita de peretii de sticla verde ai marului.

Cei care vor veni sa manance la pavilionul romanesc nu vor avea doar bucate si vinuri romanesti de degustat, ci si o priveliste impresionanta de admirat, pentru ca mesele sunt asezate la fereastra, in partea superioara a marului.

Corpul principal al marului are trei etaje deschise către public. La etajul întâi este o scenă pe care vor fi prezentate spectacole de muzică, teatru, dans şi filme. La etajul doi este un restaurant cu specific românesc. În holul de la intrare este o mică zonă de expoziţie. Aici vor fi exponate care reprezintă România, cultura şi folclorul acestei ţări. La etajul trei este un spaţiu multifuncţional, o sală de conferinţă unde se vor organiza seminarii pe diferite teme. La „felia mărului" se vede o tribună în aer liber. Şi în interiorul corpului secundar este principala zonă de expoziţie unde vizitatorii vor fi informaţi despre trecutul, prezentul şi viitorul României, prin mijloace multimedia. În afara pavilionului se poate admira o grădiniţă frumoasă.

Pavilionul României „Greenopolis" simbolizează conceptul „oraşului verde", in sensul ca toată structura exterioara, tot peretele şi cortina verde sunt realizate dintr-o sticlă specială, care nu permite transferul de energie sau de căldură decât în anumite limite foarte bine controlate. Şi păstrează în interior o temperatură aproximativ constantă. Dacă acum exista în interior aproape 15 grade, în perioada de vârf de căldură maximă în iulie vor fi 25-26 de grade. Deci se va folosi foarte puţin aerul condiţionat. Apa este circulată prin filtre de piatră. Apa de ploaie care ajunge într-un rezervor lateral clădirii se filtrează natural şi este repompată.


Fireste ca ne dorim ca Pavilionul României sa devina o vedetă strălucită la acest eveniment grandios şi să obţină un mare succes. Ramane sa culegem ecourile si reactiile acestui eveniment dupa primele zile "fierbinti".

Pana atunci, va urez "Pofta buna!" la degustarea fie si vizuala a mandrului nostru mar verde...

joi, 29 aprilie 2010

Drumeti, aparati-va muntii!

ELVETIENII sunt cei mai îndrãzneti si cei mai geniali ingineri "de munte". Tipul inginerului care înfruntã toate greutãtile unui drum de fier spre culmi, este un tip de predilectie al literaturii elvetiene, pentru cã energia si puterea lui sunt o dovadã de înrudire cu Alpii. Dar autorul aratã totdeauna si cealaltã fatã a problemei: vrãjmãsia tãranului împotriva oraseanului, învãtat dar fãrã suflet, care îndrãzneste sã tulbure sfânta pace munteneascã, si apoi noua si înfricosata învãtãturã ce o capãtã omul cu carte pe înãltimi, când muntele dã odatã din umerii sãi titanici si prãvãleste de vale toatã opera omeneascã. Cu cât deschiderea vãilor locuite - prin trenuri electrice - îi e simpaticã Elvetianului, cu atât îi e scârbã de mijloacele mecanice care duc omenirea mai sus. Publicul, care se lasã cãrat de un tren pânã în creierii muntilor, nu e în stare sã simtã sufletul lor. N-ai decât sã asculti conversatia într-un funicular. Acolo nu domneste evlavia drumetului în prezenta naturii! Trenul nu duce altceva spre vârfuri decât tot snobismul si toatã prostia oraselor, si le coboarã de vale neschimbate. N-am auzit pâna acum ca unul dintre acesti cãlãtori sã fi scris vreo operã inspiratã de minunile vãzute din fereastra vagonului.

Mi se va opune obisnuitul argument miscãtor, al bietei fiinte, care nu e trântor, ci un iubitor al naturii, dar care, fiindcã si-a rupt un picior sau a ajuns la vârsta de nouã-zeci-si-sase de ani, nu mai poate urca muntele pe jos. Si vazându-mã neînduplecatã, bunul filantrop, care are grija sentimentelor alpine ale infirmului sau a babei, va striga ca sunt o egoistã, cãci vreau sã pãstrez pentru mine singurã raiul muntilor. Îi voi rãspunde atunci cã, dupã vrerea lui Dumnezeu, mã voi aseza si eu, cu vremea, în rândul infirmilor sau al babelor, nu voi admite ca pentru un infirm sau o babã, adicã pentru unica mea persoanã, sã se strice, sã se rãneascã, sã se batjocoreascã un munte. Cu cât îl voi fi iubit mai adânc, cu atât voi dori mai mult sã rãmâie neatins si nestirbit. O dragoste care nu e obiectivã nu e adevaratã dragoste, ci numai o poftã egoistã, care cautã sã reducã la mãsura ei piticã cele mai mari si puternice frumuseti. Adevãratul alpinist are simtul proportiilor, pentru cã e obisnuit sã se uite departe, sã mãsoare distantele, sã socoteascã înãltimile cu ochiul; perspectiva orãseanului întrece rareori doi sau trei kilometri, pe când drumetul vede, de multe ori, unde va ajunge, umblând mereu, mâine searã; orizontul lui se-ntinde peste vãi, râuri, sate si orase depãrtate. El e învãtat sã priveascã lumea de sus, de unde trenurile par niste omizi cu un fulg alb în cap si târgurile, noaptea, un mic cuib de licurici. Apoi el e obisnuit si cu alte privelisti, unde nu mai sunt nici trenuri, nici case, si unde gândirea lui învatã cãrãri neumblate si tainice, care-l depãrteaza chiar de sine însusi.
Adevãratul alpinist trebuie sã iubeascã muntii atât de mult, încât, dupã ce a trecut prin stadiul pasiunii necoapte si neechilibrate, iubirea lui sã se spiritualizeze: sã-i aibã pe munti în suflet, cu toate florile si pãdurile, cu apele si vânturile, cu zilele si cu noptile, cu soarele, cu luna si cu stelele, cu tot tâlcul lor dumnezeesc si vesnic.

Prin urmare, dacã adevãratul alpinist se ridicã chiar în Elvetia, unde într-un singur canton sunt pânã la douã sute de ghetari, împotriva funicularelor, alpinistul român are datoria sã apere, din rãsputeri pumnul nostru de munti. Un pumn în comparatie cu Elvetia, asa cum Elvetia e numai un pumn de munti fatã de Hymalaya!
Sufletul Bucegilor ar fi cu desãvârsire otrãvit prin "compania" pe care funicularul ar sui-o pe culmi. Dacã chiar în strãinãtate, unde s-adunã mii de cãlãtori din toate pãrtile lumii, nu se gãsesc în aceste trenuri - afarã de ipoteticul infirm si de ipotetica babã, fosti amatori de turism - decât oameni aproape fãrã simtire fatã de naturã si care nu se urcã decât ca sã zicã apoi c-au fost si ei p-acolo, pe când alpinistii evlaviosi fug cu groazã de funicular, ne putem lesne închipui ce fel de nesimtitori s-ar urca la noi, unde turismul e înca în fasã! Un funicular ar stirbi pãsunile si ar dezagrega coastele; cãci muntii nostri nu sunt vulcanici, si conglomeratul lor se fãrâmã si se surpã usor. Se întelege cã enormele cheltuieli pentru consolidarea unei astfel de cãi ferate nu s-ar acoperi niciodatã prin produsul unui "sezon" scurt de varã.
Drumetilor, apãrati-vã muntii!


Bucura Dumbrava - Cartea Muntilor (1919-1920)

joi, 22 aprilie 2010

Fantastica poveste a lui Popor Roman...

A fost odată ca niciodată, într-un sat de la marginea lumii, un ţăran pe nume Popor, care avea şapte feciori. Pe unul îl chema Popor German, pe altul Popor Francez, pe altul Popor Englez, pe altul Popor Italian, pe altul Popor Suedez, pe altul Popor Grec, iar cel mai tânăr era Popor Român. Cu toţii locuiau în casa părintească şi contribuiau la bunăstarea gospodăriei, fiecare cu ce ştia mai bine. Popor German era bun la făcut şi reparat lucruri, Popor Francez era bun la gătit, Popor Englez se ocupa de ordine, Popor Italian făcea vin, Popor grec ştia să cioplească pietrele şi să facă din ele construcţii şi drumuri, iar prâslea Popor Român ştia să cânte şi să-i înveselească pe toţi cu poveştile şi glumele lui, şi pentru că îi plăceau animalele el era cel care ducea turmele la păscut. Toţi trăiau mulţumiţi în casa părintească în belşug şi mulţumire şi fiecare făcea tocmai ceea ce îl îndemna harul său a face.

Într-o zi, Popor Român era cu turma la păscut când, culcat fiind pe pajişte, auzi o voce care se văieta şi striga după ajutor. Căutând să afle de unde vine strigătul, văzu o stâncă de sub care vocea se auzea cel mai clar şi mai convingător. După ce chibzui temeinic alternativele cu care se confrunta Popor Român, dădu stânca la o parte şi văzu dedesubt un pitic. Piticul aşa-i grăi lui Popor Român:
- Am stat închis sub stânca asta zece mii de ani. Pentru că m-ai eliberat, am să-ţi îndeplinesc o dorinţă, oricare va fi aceea.

Popor Român care, în ciuda faptului că petrecea mult timp în compania animalelor domestice, avea încă de atunci o sănătoasă doză de scepticism, îi răspunse:
- Dacă n-ai avut destulă minte şi putere să ieşi de sub stânca aceea, câtă putere vei fi având pentru dorinţele mele? Dar, pentru că nu vreau să încep o ceartă cu tine şi nici să stric dinamica basmului, am să-mi doresc să rămân aşa cum sunt acum, un copil tânăr, vesel şi ferice.

- Dacă asta îţi e dorinţa, să ţi se îndeplinească! - zise piticul şi, după ce făcu nişte mişcări dramatice cu ambele braţe, dispăru într-un nor de fum violet.
Popor Român s-a întors acasă, dar nu a spus nimănui nimic despre cele întâmplate, ca să nu i se reproşeze din nou că a mestecat flori de mac sau alte lucruri (cum se mai întâmplase în trecut) şi, după un timp, a uitat şi el de toată povestea cu piticul.
Anii au trecut şi fraţii mai mari şi-au luat neveste şi s-au mutat la casele lor.

Numai Popor Român a rămas acasă, la părinţi, un copil etern, şi le-a bucurat acestora zilele câte au avut. Dar, când părinţii au ajuns la adânci bătrâneţe şi sau stins, Popor Român a rămas singur în gospodărie, dar fără nimeni care să-l îndrume. Popor Român stătea mai mult pe la fraţii lui, care îl iubeau şi se bucurau de compania lui. Între timp, gospodăria lui cădea pradă buruienilor, din lipsă de îngrijire. Fraţii lui, care între timp deveniseră gospodari tot mai înstăriţi, se sfătuiau cum să-l ajute pe Prâslea să intre în rând cu lumea, dar sfaturile nu prea ajutau şi nimeni nu ştia de ce.


Articol scris de Alexander Fuhrmann

Ce oferta de servicii il poate ajuta pe Popor Roman sa creasca mare si sa intre in randul lumii?

marți, 23 martie 2010

Fruntasi pe Harta Tristetii...

Am aflat cu uimire ca exista un macrointeres pentru harta tristetii si exponentii sai la nivel de stat european.

Intr-un clasament de la inceputul acestui an, Grecia e cea mai pesimistă ţară Europeană, când vine vorba despre încrederea în economie. România şi Cipru împart locul al doilea. E drept, şi bulgarii se bat să prindă podiumul...

Nu cu mult timp in urma, când toată Europa plângea, românii râdeau. Când în Europa încolţesc zâmbetele, românii realizează că n-au avut niciodată motive de râs.

Cum se măsoară tristeţea? Comisia Europeană foloseşte Indicele Sentimentului Economic (ESI), calculat pe baza unui sondaj printre managerii din industrie, comerţ, servicii, construcţii, dar şi printre consumatori.

Consumatorii sunt cei care, în România, trag acum indicele în jos. România este acum la 80% din media optimismului în ultimii douazeci de ani. Cea mai rea lună a fost însă Aprilie 2009, când România a reuşit să atingă un record negativ al ultimilor de 20 de ani. Cea mai optimistă lună a fost Iunie 1996.

Odata cu sosirea primaverii este interesant de vazut ce tendinta de evolutie va avea acest indicator sugestiv.
As vrea sa contrazica cele mai pesimiste previziuni si sa inregistreze un reviriment, dar va avea forta si muschi antrenati sa urce muntele crizei?