De cate ori moare cineva, ma simt vinovata.
Nu stiu ce se intampla dar mi se transfera automat un sentiment de neputinta si de ciuda ca n-am facut mai nimic pentru omul ala cat era in viata, ca nu l-am intrebat nimic, ca nu am aflat nimic despre ce-l framanta sau il durea si puteam eu cumva sa alin. Ca nu l-am ajutat. Ca nu i-am dat importanta pe care o merita. Ca n-am vorbit macar un pic mai mult. Mai cu seama in legatura cu oamenii cu care am interactionat simt asta. Pe urma ma gandesc ca oricat as fi prelungit eu minutele cu acea persoana tot ar fi fost prea putin. Ca poate as fi fost agasanta. Sau neplacuta. Ca poate omul m-ar fi tolerat cat m-ar fi tolerat si ar fi rabufnit: "Gataaaa!!!"
GIANINA CORONDAN & QUARTZ - Dragostea-i un biscuit in forma de stea
Si in felul asta inchei un mic conflict interior care apare si per total reusesc sa ma sufar cat de cat pentru inca o perioada din momentul acela incolo. Dar ma gandesc la fel si ca particica din tara asta. Ca firimitura din ce gandeam eu ca ar fi painea calda numita Romania, consider ca am fi putut sa nu ne racim riscand astfel sa nu mai fim buni de nimic si sa fim aruncati la gunoi. Am fi putut sa fim buni.
Sensibili cu adevarat, nu doar de ochii lumii. Am fi putut sa avem un suflet plin. Daca ne-am fi creat clipe de gratie, cu ajutorul artistilor mari. Dar uite ca prilejurile dispar unul cate unul, prin oamenii de valoare pe care ii cheama Dumnezeu la el si pana o sa apucam noi sa ne dumirim cate am fi putut face o sa ne transformam intr-un urias bolovan numai bun de trimis pe apa Sambetei. Iar cand pun asa problema, nu mai reusesc sa ma reabilitez oricat m-as stradui. Macar sa ne fi spus Stefan Iordache: "Gata, nu ma mai aplaudati atata". Si uite cum eu ca romanca ma suport din ce in ce mai putin...
AIMEE MANN - Wise Up
