miercuri, 18 iunie 2008

Sa nu uitam ca avem un EMINESCU, atat de contemporan cu noi !


Cand ajungem la jumatatea lui Iunie, ne gandim la moartea lui EMINESCU. In luna aceasta a murit asadar EMINESCU, dar s-au nascut Nicolae Iorga si Nae Ionescu, a mai fost luna cand am intrat in razboi si cand a avut loc teribila si distrugatoarea mineriada a lui 1990, cate lucruri bune si rele nu s-au intamplat in Iunie... Faptul ca ne intoarcem la EMINESCU nu este insa un tic determinat de un fel de respect reflex pe care il nutrim fata de poetul tuturor elogiilor, ci pur si simplu exprima nevoia de-a vedea si de-a gasi in el ceea ce este viu si catusi de putin strivit sub coroane de flori.

Nu mai tarziu de ieri am primit pe mail aceasta imagine surprinzatoare, care a reusit sa-mi produca realmente stupefactie si continua uluire, lasand locul revoltei.
Reprezentarea grafica cu pricina se doreste o reclama comerciala lansata pe piata de Posta Romana S.A., o institutie la care multi dintre noi au pretentii...
Sa fie posibila transpunerea chipului marelui EMINESCU pe orice inventie publicitara, in numele strategiiilor haotice si agresive de marketing ? Realitatea prezentului a dovedit din nefericire ca nu mai exista ingradirea impusa de bun simt si de respectul cuvenit valorilor nationale. Cum ar fi sa vedem chipul marelui EMINESCU lipit neglijent pe sticlele de bere sau pe pachetele de tigari si apoi aruncat cu dispret si indiferenta la gunoi ?!

Tocmai datorita acestor eforturi de a retine din EMINESCU numai si numai viul, a fost rediscutat si i s-a reevaluat opera si persoana. Aceasta in numele celor mai bune intentii, fiindca de rele intentii suntem satui...

In peisajul editorial romanesc a aparut de curand o carte care merita toata atentia noastra, devenita rapid un best-seller in Romania becalizata si columbeanofila. Apartine unui tanar cercetator si profesor, Iulian Costache, si se cheama "EMINESCU - negocierea unei imagini", la editura Cartea Romaneasca. Strabatand-o cu rabdare observi un lucru deseori ignorat. EMINESCU este infatisat intr-o lumina vie si clara, curatat de proiectiile tendentioase. Aceasta privire este prezentata de critic intr-o maniera lipsita de orice patima, ca a unui zoolog care nu se poate implica sentimental in fatalitatea sfasierii antilopei de catre leu. Autorul analizeaza minutios, nemuritor si rece as zice, atat semioza pozitiva, cat si semioza negativa (termenii sunt ai lui) ale receptarii lui EMINESCU, om si opera deopotriva.

În acest studiu, autorul reuşeşte o dublă performanţă: pe de o parte, se achită de cerinţele erudiţiei eminescologice, iar pe de altă parte, construieşte un discurs critic proaspăt, provocator, inventiv, indepen­dent de orice canon autoritar.

Tocmai acest balans între istoria literară, care sfidează amatorismul dile­tant, şi eseismul strălucitor, ofensiv cu tabieturile şi tabuurile profesio­nalismului prăfuit, această joncţiune neobişnuită între meserie şi neastâmpăr creator, între cunoaştere şi expresivitate fac din cartea lui Iulian Costache o reuşită exemplară.

Cultul lui EMINESCU nu se intrevedea in epoca contemporaneitatii sale. Mai degraba el era expus unei „conjuratii a imbecililor" si obiectul unor partizanate care vizau, inaintea operei, apartenenta lui la o anumita miscare politica si estetica. Iulian Costache demonstreaza cum tocmai acest antagonism intre sustinatori si detractori a pastrat proaspata si ofertanta „imaginea" poetului. Controversa, mentinuta o vreme si dupa moartea lui, a prins bine. Dupa cum benefica a fost opozitia intre „eminescologi" gata sa impaieze geniul intr-o admiratie necritica si cautatorii unui „nou Eminescu" (G. Calinescu, I. Negoitescu si, indirect, Nicolae Manolescu prin Titu Maiorescu si „contradictia" sa). Nicolae Manolescu este unul dintre mentorii autorului acestui inedit volum.
Devine cert ca un cititor contemporan, cu atat mai putin un scriitor, nu poate fi indiferent la Eminescu. Poetul plopilor fara sot este un „caz" la care imaginea se negociaza continuu, prin raportari polemice si excesive.

EMINESCU a fost negat si considerat deseori la vremea sa un pericol public mai ales pentru tinerele generatii si pentru cei prea sensibili. Desi scrisese numeroase texte patriotice si articole mobilizatoare in ziarul "Timpul", era prea filosofic si melancolic pentru gustul unei Romanii abia inchegate. Asadar, pana in momentele din urma cu vreo opt ani cand am asistat la formarea unui temut val de critici la adresa celui socotit poetul national, a mai curs in albia Dambovitei multa cerneala amara, din care poetul nostru de suflet a iesit apoi minjit si chiar mutilat.

Problema receptarii LUCEAFARULUI poeziei romanesti nu are de fapt nici o legatura cu numarul de busturi cioplite in orasele municipiu de judet ale patriei. Nu de asa ceva ducem lipsa, ci de acea receptare interioara calma si echilibrata, care ar arata si maturizarea mintii romanesti.

EMINESCU a fost si ramane un test pentru spiritul national, pentru a ne limpezi noi pe noi insine si a fi in stare de buna intelegere a unei poezii si gandiri care au stiut ce este provincia si au combatut provincialismul. Ca aprig adversar declarat al mediocritatii, EMINESCU este cel mai viu dintre noi, iar la moartea lui viul din el ne trezeste pe noi toti din apatia ori blazarea atat de frecventate acum.


Sublim, un destin rascolit de vantul simturilor si spulberat de fatalitatea interesului national...

Vrem "DOINA" in scoli, vrem sa fie cunoscuta activitatea politica si juralistica al acestui martir national !

In tot acest nod de contradictii si developari diverse ale figurii lui EMINESCU, trebuie sa pastram luciditate, masura, chiar ironie. Iar Iulian Costache, cu succesul cartii lui, este un produs al luptei pentru imaginea lui EMINESCU, un profitor inteligent al unei batalii luate mereu de la capat...


Mi-e atat de dor de tine, sarmane DIONIS ! Voi il mai purtati in gandurile voastre, il mai chemati sa va stea alaturi, suflet langa suflet, il mai cititi ?

13 comentarii:

Bibliotecaru spunea...

Există ceva şi mai grav decât lipirea lui Eminescu pe sticle de băutură. Învăţăm bogat despre Eminescu în şcoală, ne însuşim expresii de tipul "Luceafărul poeziei româneşti", demiurgul, "tu eşti Mircea, da-mpărate"...
Se termină liceul şi apoi nu mai avem contact cu Eminescu. Discutăm în continuare superlativ despre el, îl comemorăm, îl omagiem, se tipăresc noi volume... dar nu-l mai citim.
Am să pun aici poezia Eminesciană cea mai dragă mie, o poezie postumă.

Ai noştri tineri...
de Mihai Eminescu

Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gît cravatei cum se leagă nodul,
Ş-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.

La ei îşi cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustaţă,
Ducînd în dinţi ţigara lungăreaţă…
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strîmbă:
Stîlpi de bordel, de crîşme, cafenele
Şi viaţa lor nu şi-o muncesc — şi-o plimbă.

Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat pîn’ şi a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul ţării: stele.

Cine vrea astăzi să citească Eminescu, este îndejuns un clic AICI

pescarusul argintiu spunea...

Ai dreptate in privinta lipsei de interes fata de Eminescu si a excluderii lui din vederile noastre literare curente.
E adevarat ca azi nu-l mai citim cum se cuvine pe Eminescu, multi dintre noi ramanand la stadiul poeziilor si lecturilor scolare obligatorii din anii adolescentini.
Totusi e laudabil ca unii dintre semenii nostri sunt dedicati cu seriozitate si pasiune problematicii eminesciene, faurindu-i stiintific si argumentat o imagine dinamica, proaspata si vie, curatata de malitiozitati.
Cat despre capodopera eminesciana "Ai nostri tineri", merita intreaga noastra admiratie si apreciere, caci este adanc ancorata in realitatea prezentului si profund vizionara pentru viitor: "marfurile" umane "fade si usurele" din societatea noastra de consum se vor gasi mereu pe piata, regenerate la nesfarsit...
Multumesc mult pentru link-ul oferit la opera sa :)

Anonim spunea...

neatza pescarus :) frumos blog :P
la eminesc ..no comment..nu mi-a placut literatura :))) .. din cauza profei din clasa a9a.. :D .. daca ma gandesc bine..in generala park o mai indrageam :)

pescarusul argintiu spunea...

Aly, bine ai venit in camera de oaspeti din casuta mea virtuala !
Ma bucur ca ti-ai facut timp sa citesti articolul meu despre Eminescu, chiar daca nu ai prea indragit literatura in anii de liceu ;)
Dar daca ai vrea sa citesti cate ceva din opera sa, vei vedea ca vei invata sa-l iubesti si vei incerca sa-l intelegi...
E un adevar trist in ceea ce ai spus despre profesoara de limba romana din liceu... este aproape o regula si o conditionare intre performanta dascalilor de la catedra, intre felul in care stiu sa-si predea atractiv materia, si implicarea afectiva a invataceilor fata de respectiva disciplina din programa scolara.
Te mai astept sa revii si nu inceta sa citesti literatura de calitate, iti va aduce prospetime in suflet si in minte :)

starsgates spunea...

E trist când un geniu trebuie să se confrunte cu răutatea umană. Am citit un articol tulburător al lui Miron Manega publicat în Săptămâna financiară nr.153 şi 154 ,,Eminescu jefuit post mortem,,.
La fel, ceea ce ai scris e revoltător.
Dar ce-i pasă lui; el cu nemurirea iar jefuitorii cu micimea lor sufletească.
Ceea ce e important este să-l citim şi să-i învăţăm pe copii să respecte valorile noastre.

pescarusul argintiu spunea...

Asa este, Starsgates, tare trist...
Mai exista anumite publicatii, fie articole de reviste sau ziare, fie carti serios documentate cum este cea asupra careia am zabovit mai mult in acest articol, care trag cu seriozitate semnale de alarma asupra incercarilor de terfelire si intinare a valorilor noastre spirituale, emblematice pentru dainuirea neamului romanesc.
Este strigator la cer cum figura marelui Eminescu a putut fi aplicata cu atata usurinta in prim planul unei reclame despre serviciul de transfer rapid al banilor, realizata de Posta Romana.
E demn de mila un popor care nu-si respecta parintii si inaintasii...
Iar pentru a-i ghida corect pe copiii nostri in lumea studiului eminescian, trebuie mai intai ca noi insisi sa fim la curent cu evolutia viziunii asupra operei sale, citindu-l cat mai mult.

Anonim spunea...

Eminovici, un unicorn de-al meu ;)
pescarusule, sa mai zic ca e prietenul si sfetnicul meu de suflet si de taina?
" Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri... "
dorinte, patimi, melancolie, iubirea si totusi iubirea... si totusi iubirea peste blestem... Eminescu, drag prieten ...
Felicitari Cora draga !!!

pescarusul argintiu spunea...

Sfinxule sibillinic atat de drag mie, cum sa uit ca Eminescu e parte din tine si ca sunteti frati de zodie si de geometrii astrale ? :)
Daca ti-a placut intalnirea de aici cu spiritul eminescian si cu vocile inconfundabile prin rezonanta lor grava ale lui Adrian Paunescu si Adrian Pintea din montajele multimedia, inseamna ca
am inca un motiv de mare bucurie ;)
Zbor lin si zambet senin !

Anonim spunea...

Un sfarsit de saptamana placut si odihnitor iti doresc, zambete si impliniri sestro :)
Zora je.... eu nu dorm, si mi-e tare, tare dor de voi :)
Am avut zile tare incarcate, insa, le recuperam Cora draga :)
Zbor lin suflet bland :)
Sibilla

pescarusul argintiu spunea...

Sibilla draga mea, iti multumesc ca picuri mereu roua si surarsuri si canturi care ti-au leganat copilaria, in marea mea de ganduri, emotii si simtiri :)
Voi sta cuminte in gradinita mea si iti voi veghea zborul, cuprinsa de doruri multe... de puiul meu de zambet, de tine, de Duso, de toti prietenii nostri de suflet...
Fii binecuvantata mereu, drugarica moje !

Anonim spunea...

TESTAMENTUL POLITIC AL LUI MIHAI EMINESCU

(Textul integral al anexei omonime din lucrarea: Radu Mihai Crişan, SPRE EMINESCU. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005, pag. 287-312) ISBN 973-731-124-8

-CopyLIBER-

Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o.
Lumina ducând-o
Celor din morminte!
Mihai Eminescu

Mult-iubitul şi prea-pătimitul meu neam românesc,
“Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”1.
1 Mihai Eminescu, Se vorbeşte că în Consiliul, Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, pag. 253
“Rasa istorică formatoare a acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramures, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut2, a determinat soarta acestor ţări, de la (anul n.n.) 1200 şi până la (anul n.n.) 1700”3.
2 de “om a cărui trăsătură distinctivă e adevărul: inteligent fără viclenie, rău – dacă e rău – fără făţărnicie, bun fără slăbiciune, n-are o cocoaşă intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipseşte acel iz de slăbiciune care precumpăneşte în fenomenele vieţii noastre publice sub forma linsă a bizantinismului şi a espedientelor…Toate figurile acelea făţarnice şi rele, viclene, fără inteligenţă, toate acelea câte ascund o duplicitate în espresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul noţiunii român. Poate, aşadar, că acei oameni n-au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie din rase prea vechi, prea osificate, prea staţionare, pentru ca, prin încrucişare, să mai poţi scoate ceva bun din ele”., idem, Adeseori, o lege oarecare…, Timpul, 15 martie 1880, în Opere, vol. XI, Ed. cit., Bucureşti, 1984, pag. 77
3 idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 121
Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini4”5.
4 “Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor, precum şi în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii (formării n.n.) statelor noastre. În adevăr, pe când găsim în Ţara Românească Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul, care se varsă din stânga în Bistriţa, râu ce izvorăşte din Maramureş. Pe când în Ţara Românească aflăm Câmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munţilor, un Câmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare. Înainte sau imediat după formarea statelor române, vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegiseră în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Si aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la care ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în constiinţa poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni, n-a găsit de cuviinţă să-l codifice. În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că, şi în această privire, erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericeşti, care înclinau a căpata o singură formă scrisă. Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe, difereau pe ici pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice şi latine sau latine şi ilirice, destul numai că, în al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia, anul 579, oastea condusă de Martin si Comenţiol e compusă din oameni care vorbesc româneşte. Tot acest neam apare în Dacia, iar asupra originii lui se ceartă până azi învăţaţii. Sigur e că, deşi au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Motivul pentru care nu sunt şi nu pot fi slavi este lingvistic. Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte româneşti şi-au sfârşit demult evoluţiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată de secole deja, încât, deşi cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, excepţie făcând vreo patru sau cinci vocabule care privesc păstoria. E incontestabil că un popor care, sute de ani, n-a avut nevoie de drept scris, deşi a avut epoci de bogăţie şi de glorie, a fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat. Etnograful Hoffman scrie, în secolul al XVIII-lea, că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii care merită a fi în fruntea civilizaţiei. În sfârşit Wirchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, şi cel albanez e identic cu cel al rasei române, cu al mocanilor noştri de azi”., idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122. Mai mult, Miron Costin, în suta a şaptusprezecea, constată unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familială. El descrie curăţenia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şi Ţării Româneşti, constată identitatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp, cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte, prin cărţi, o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi într-o parte a Ardealului, întrucât la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba există, ca element de unitate, literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că amintitele piese de literatură populară aveau tendinţa de-a se răspândi la toţi românii”., idem, De câte ori «Românul» era în opoziţie…, Timpul 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 168
5 idem, «Românul» a contractat năravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 266
“Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însusi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”6.
6 idem, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93, 92;
“Peste noapte şi prin surprindere”7, ”am admis legiuiri străine”8, “legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau Galiţia?”9…“Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”10.
7 idem, De câte ori «Românul» era în opoziţie…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168
8 idem, Paralele economice, Timpul, 13 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 20
9 idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259
10 idem, Paralele economice, Timpul, 13 decembrie 1877, in Opere, vol. X, pag. 20
E într-adevăr ciudat (simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru şi a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om si om teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici (nu n.n.) e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia (cu n.n.) cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei românesti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi mesteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi si miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie”11.
11 idem, Ieri domnul deputat Giani…, Timpul, 22 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 193
“Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege”12 si nu-l va înţelege niciodată. “Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!”13. “Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase14. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”15.
12 idem, De câte ori «Românul» era în opoziţie… Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168
13 idem, Dar dulci, nobili şi politicoşi…, Timpul, 23 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 123
14 “Fiecare constituţie, ca legea fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă, pe care se întemeiază. Corelatul constituţiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanţi, industriaşi care văd în constituţie mijlocul de a-şi reprezenta interesele în mod adecvat cu însemnătatea lor. La noi, legea fundamentală nu însemnează decât egalitatea pentru toţi scribii de-a ajunge la funcţiile cele mai înalte ale statului”., Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, pag. 173
15 idem, Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 237 ”Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta (reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse16”17.
16 În ele, “toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii - parlamentarii n.n. -, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judet. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot»”., Abstracţie făcând…, Timpul, 20-21 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 14
17 idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, În Opere, vol. X, pag. 259
Astfel, teoria de om si om, o teorie curat filantropică şi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de sânge şi cu privaţiuni, într-o mlaştină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări – introducând într-un stat eminamente naţional un sistem de instituţii cosmopolite”18.
18 idem, Între multele neplăceri ale vieţii…, Timpul, 22 martie 1879, in Opere, vol. X, pag. 209
Urmare aplicării ei vom ”avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparentă egal, în realitate inegal. Si, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”19.
19 idem, Trei zile de-a rândul, Timpul, 20 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 191, 192
Urmare ei, “capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”20…”Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”21…”Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”22… ”Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”23…”Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român24”25.
20 idem, Alaltăieri, luni dimineaţa…, Timpul, 5 aprilie 1879, in Opere, vol. X, pag. 214
21 idem, Domnul Simeon Mihăilescu publică…, Timpul, 18 aprilie 1879, În Opere, vol. X, pag. 223
22 idem, «Românul» în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229
23 idem, Nu încape îndoială…, Timpul, 8 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 291
24 “Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploaiaţilor statului, cu toate că cine nu stie că, integritatea, capacitatea, experienţa, şi probitatea factorilor însărcinaţi de-a aplica legile şi regulamentele sunt condiţiuni esenţiale ale mersului regulat al unei bune administraţii, a garanţiei drepturilor şi apărării intereselor fiecăruia - dintre cetăţeni n.n. -, şi, prin urmare, a bunului trai şi liniştei publice? Dar, sub regimul actual, interesul personal, convenienţele de coterie, primează faţă de interesul general şi binele public. Necesitatea de-a conserva o majoritate compactă şi devotată în Adunări trece peste orice alte consideraţii. Pentru a dobândi glasurile deputăţiilor trebuie exigenţele – pretenţiile n.n. - lor satisfăcute, se încredinţează funcţiunile delicate de prefecţi şi subprefecţi creaturilor deputaţilor - protejaţilor parlamentarilor n.n. -, care, sub numele - protecţia n.n. - lor administrează districtele după plac şi dispun, fără nici o responsabilitate, de interesele, de averea şi de onoarea cetăţenilor. Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti; astfel muncitorii de pământ - sintagma, de fapt, îi desemnează pe toţi truditorii n.n. - sunt supuşi la vexaţiuni, la acte arbitrare, adevărate cauze care - le n.n. – aduc mizeria. Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”.,idem, Într-un lung articol…, Timpul, 27 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 43 ; Spre exemplu: “Un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă - este dată în vileag n.n. -. Acest om este menţinut în functie; dirijază - el n.n. - însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Aici el însuşi denunţă că există această scabroasă afacere, dar maturul corp trece la ordinea zilei, lăsând să recază colţul vălului ce se ridicase”., idem, Am discutat cu nepărtinire…, Timpul, 10 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 439
25 idem, Lucru de care trebuie…, Timpul, 15 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 234
Şi, întrucât, “se-înţelege - de la sine n.n. - că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”26, suntem datori să spunem că, ”partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale”27 – care, ”păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandantilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării”28… În cadrul lor, ”organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte29 e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie”30. Singura deosebire între ele “este foarte mică şi e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai puţin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât - pe n.n. - o clasă socială oarecare, şi lucrul principal e forma, mai mult sau mai puţin corectă, în care cineva caută a face plauzibile aşa-numitele sale principii”31.
26 idem, Între variile acuzări, Timpul, 23 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 43
27 idem, Manuscrisul În genere toată societatea…, în Opere, vol. IX, pag. 465
28 idem, N-ar fi greu de polemizat…, Timpul, 23 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 38
29 “ţinute la un loc prin complicitate de interese”, idem, «Românul» promiţându-ne programul nou…Timpul, 10 februarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 51
30 idem, Toţi ştiu…, Timpul, 27 aprilie, 1879, în Opere, vol. X, pag. 227
31 idem, Manuscrisul Înainte de câteva zile…, în Opere, vol. IX, pag. 481
“Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine de adaos (adăugat n.n.). Trăind din politică şi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldaţi, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără stiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, si care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată”32. “Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese, sunt dezideratul «patrioticului guvern» (persoanelor aflate la cârma ţării n.n.)”33…”Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeste înainte în toate şi care tratează c-o egală suficientă toate ramurile administraţiei publice”34. Şi-aceasta, în timp ce “patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”35, iar “miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile36”37.
32 idem, Am văzut cu înlesnire…, Timpul, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 31, 30
33 idem, Faceţi interesele, Timpul, 17 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 390
34 idem, E clar că un stat…, Timpul, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400
35 idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75
36 “Administraţia, în mare şi în mic, nu e decât o unealtă pentru falsificarea alegerilor”., idem, De pe când se discută…, Timpul, 10 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 242; “Se înţelege - de la sine n.n. - că fiecare alegător îşi are interesele sale materiale. Fiecare din aceste interese atârnă de un fir al maşinii administrative. De-o zice alegătorul nu, curentul electric al acesteia îl izbeşte în acel interes şi-i ucide sâmburele vital, de-o zice da, îşi poate vedea în linişte de treabă”., idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75; “Abia o avere foarte întemeiată, care să nu poată atârna în nici un chip de iubirea sau ura administratiei, îl poate face pe om capabil, în România, de-a se opune făţis guvernului. Dar, acei care, într-un chip ori într-altul, caută să muncească pentru a se ţine deasupra apei nu-şi vor creea, de bună voie, piedici zilnice intereselor lor, piedici personificate în subprefecţi vicioşi, maiori cocoşaţi de gardă civică, şi alţi monştri din regnul organic al celor ce n-au nimic de pierdut, ci totul de câştigat”., ibidem, pag. 75, 76 ; Mai mult, “statul dispune de atâtea funcţii şi favoruri, pe câţi oameni sunt în ţară care ştiu a scrie şi citi”, idem, Apropiindu-se alegerile…, Timpul, 6 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 20; “Cu bugetul în mână, mai ales atunci când este augmentabil la infinit, ţii majoritatea în mână şi sistemul constituţional, sistemul controlului, se reduce la o iluzie copilărească”, idem, Am văzut cu înlesnire…, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 28; “Această stare de lucruri e prefăcută în sistem de organizare, de guvernământ. Pe de-o parte libertate, mare libertate, pentru ca cei nemulţumiţi să poată răsturna cu uşurinţă orice guvern, pe de alta centralizare, extremă centralizare, care să facă a atârna miile şi iarăşi miile de izvoraşe ale bugetelor şi averii publice de victoria, pretinsă politică, din centru”., idem, Dacă polemica noastră…, Timpul, 21 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 451; Aşa se face că “administraţia nu consistă în muncă, în servicii echivalente cu sumele bugetului, ci în precupeţire de voturi”., idem, Apropiindu-se alegerile…, Timpul, 6 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 20; Cine oferă o leafă bună şi un tain află oricând o armată numeroasă de mercenari politici, fie cauza lui cea mai nedreaptă din lume”., idem, Locke, filosoful englez…, Timpul, 6 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 132; Şi, deşi “naţia, care nu numeşte nici funcţionari, nici miniştri, şi care nu-i în stare a-i controla şi a-i trage la răspundere direct, îşi alege mandatarii pe care-i însărcinează cu această afacere importantă, sub presupunerea, bona fide, cumcă aceşti mandatari formează într-adevăr un corp deosebit - distinct n.n. – de puterea executivă, aceştia se dovedesc a fi o companie de controlori cumpăraţi de către cei controlabili şi înţelegându-se cu ei pe sub mână pentru a face treburi împreună; iar inconvenientul cel mare este că Adunările nu pot fi făcute răspunzătoare de voturile şi de actele lor, şi că naţia, singurul lor judecător, nu e-n stare direct a face altceva decât a alege alţi oameni, atunci când actele şi voturile rele sunt consumate de mult”., idem, Tot în numărul nostru din 20 decembrie…,18 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 173
37 idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75
“La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”38.
38 idem, Fratii Nădejde…Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 212
“Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una stoarsă şi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de miljocitori (spoliatori n.n.)39”40…”Averea se urcă (creste n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu în populaţiunea română, ci în cea străină41. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui42”43…”Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi - veneticii care-au obţinut cetăţenia română n.n. - de ieri-alaltăieri”44, iar autoapărarea împotriva lor e “disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă”45.
39 “Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate ţările – ţinuturile n.n. - pe care le locuieste, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi cocote, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi a celor occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism”., idem, «Românul» a contractat năravul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267
40 idem, Naţiunea perindând acuzările…, Timpul, 3 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 130
41 “Nu contestăm, de asemenea, că averile s-au înmulţit în România - numai că nu în mâinile românilor; nu contestăm că există multe palate şi zidiri mari în oraşele noastre – numai că nu ale indigenilor. Suma averilor e aşa repărţită, încât prea puţin din ea e în mâini indigene”., idem, Câteodată ne cuprinde…, Timpul, 25 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 193
42 “În evul nostru mediu străinii de altă lege erau opriţi de-a avea moşii, iar domnii expropriau cu bani din vistierie chiar pe străinii ortodocşi”(idem, Deşi cestiunea Dunării…, Timpul, 1 decembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 425), “pentru ca nu străinii să fie proprietari în ţară”., idem, Nenorocitele astea de ţări…,Timpul, 22 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 394
43 idem, Deşi cestiunea Dunării…, Timpul, 1 decembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 425
44 idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 121
45 idem, «Românul» a contractat nărăvul…, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267
“Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”46… ”Cârciumile sunt localuri de îndobitocire şi de prostituţie sufletească”47… Mai mult, “a fost natural ca, în urma acestei extenuaţiuni de putere, multe rele endemice, şi altele de caracter endemic, să se ivească şi să decimeze populaţiile. Astfel, rasa română48 scade49 şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut an de an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influenţei pernicioase ce o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă”50, “sărăcia şi urmările ei morale - asupra moralului n.n. -, decăderea vieţii de familie”51…”Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinti, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Si, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”52…”Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”53…”Clasa de mijloc a devenit un adevărat proletariat de postulanţi care primejduieşte existenţa ţării; şi în care guvernele străine, care au interese în Orient, vor găsi, totdeauna, un manipul gata de a se pune la dispoziţia lor”54.
46 idem, La propunerea noastră…, Timpul… 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104
47 idem, Camerele actuale de revizuire…, Timpul, 17 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 301
48 “însuşi sâmburul naţionalităţii”, idem, Nu vom discuta cu «Românul» principii… Timpul, 8 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 163
49 “în proporţii înspăimântatoare”, ibidem
50 idem, Formă şi fond, 11 decembrie 1888, în Opere, vol. XIII, pag. 331
51 idem, Nu vom discuta cu «Românul» principii… Timpul, 8 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 163
52 idem, Urmând discuţiunea…, Timpul, 30 iulie 1881, în Opere, vol. XIII, pag. 269
53 idem, Ni se pare că vorbim…, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172
54 idem, Nu încurajăm fanteziile politice…, 26 octombrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 382
“Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi stiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie”55… Astfel, “trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos”56, “că fiecărui drept îi corespunde o datorie”57 şi că ”secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”58…”Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că «progresul» nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar”59.
55 idem, Dacă polemica noastră…, 21 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 451
56 idem, Dacă vorbim de adunătura…, 26 mai 1883, în Opere, vol. XIII, pag. 304
57 idem, Ziarul «Presa» în revista sa…, 20 martie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 86
58 idem, Ni se pare că vorbim…, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172
59 idem, Cu cât trec una după alta zilele…, 23 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag. 276
“Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”60, căci “demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în genere, sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei”61 …”Meşteşugul absolutismului demagogic constă în regula(;) de a păstra aparenţele, dar de-a călca cuprinsul, de-a păzi litera, dar de-a ocoli spiritul Constituţiei”62…”De câte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad şi mor prin demagogie, sau prin despotism63”64…”În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar, în practică, nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e neapărat ( e, din păcate, n.n.) mărginită la cercurile acelea care au îndestul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat65 ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani66, când ştie apoi că nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine şi că, ea şi cu semenii ei, voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul sufrajului universal şi al principiilor liberale – de care ştiu a se servi cu mare succes, mulţumită credulităţii maselor şi slăbiciunii sau sentimentalismului oamenilor luminaţi – demagogii conduc lumea la distrugerea civilizaţiunii, la haos”67… “Cum se-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe când statele liberale (netotalitare n.n.) în care nu domneşte platitudinea uliţei se diversifică după geniul lor naţional, după instinctele înnăscute, ajungând, pe rând, unul la glorie militară, altul la înflorire în ştiinţe şi arte, un al treilea la dominaţiunea mărilor prin comerţ şi industrie; demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simţ istoric, ameninţă a aduce, până şi statele cele mai fericite prin inteligenţa şi iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, la o vânătoare de posturi, o meschinărie personală care ascunde în sine decadenţa şi descompunerea”68.
60 idem, Pseudo-Românul ne cere…, 16 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 119
61 idem, Credem că destul am vorbit…, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 169
62 idem, Manuscrisul Deci, traducând această comparaţie…, în Opere, vol. XI, pag. 463
63 “Nu există în adevăr decât două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să se degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimile bune şi inteligenţa; precum şi demagogia are acelasi fatal efect, prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzând în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului”., idem, Discuţia iscată…, 14 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 32
64 idem, A discuta cu ignoranţa…, 26 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 150
65 spre exemplu împiedicându-l, permanent, pe acesta din urmă, prin obstrucţiuni legislative, economice, sociale etc., să-şi câştige, din muncă cinstită şi prestată în domeniul competenţei sale cultural-ştiinţifice, un trai zilnic măcar decent; şi supunându-l astfel la tot cortegiul de prejudicii psiho-fizice care decurg din înfometare şi din umilinţă
66 rodul transmiterii şi îmbogăţirii intergeneraţii a zestrei cognitiv-axiologice
67 Mihai Eminescu, Credem că destul am vorbit…, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 169, 170
68 idem, Politica de stat şi politica de partid, 14 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 297, 298
“Esti «patriot» de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece”69…”Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul universal n.n.), în ţară şi în Parlament, nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat”70…”Sistemul demagogic, care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie”71, “mănâncă venitul ţării, mănâncă pe datorie pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor fi, curând, decât, o gaură mare”72. Iar poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală, suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte, nemaiştiind a distinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins, de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde până şi limba şi bunul simţ, vestit odinioară”73…”Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât de amploaiaţi, după chiverniseală (foloase necuvenite n.n.) e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară pentru stindard şi pentru…chiverniseală”74…Căci, “poate să fie un partid demagogic altceva decât esploatatorul intereselor publice? Mulţimea asta de oameni fără învăţătură, care şi-a făcut din politică o speculă, poate ea să trateze negoţul ei cu fraze, altfel decât oricare precupeţ?”75
69 idem, The Times şi Timpul, iată tema…, 20 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 178
70 idem, Ni se anunţă din Viena…, 19 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 337
71 idem, «Românul», după ce parafrazează… 28 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 349
72 idem, Manuscrisul Articoli nepoliticoşi. Proză politică – Proză limbistică., în Opere, vol. IX, pag. 448
73 idem, Cu timpul au început a se recunoaşte…, 11 octombrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 366
74 idem, Manuscrisul Articoli nepoliticoşi. Proză politică – Proză limbistică., în Opere, vol. IX, pag. 448
75 idem, Fără a avea darul…10 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 203
“Pentru cel ce înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar; şi, în orice caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi”76…”Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce împiedică redobândirea echilibrului pierdut, şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă: Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi”77; “atât trebuinţele statului cât şi ale particularilor - ale plebei de sus cum zicem noi - sunt cu mult mai mari decât veniturile lor; balanţa comercială - fără importanţă pentru o ţară industrială, dar importantă pentru una agricolă - ne este defavorabilă”78.
76 idem, Ieri s-a citit…, 24 martie 1879, în Opere, vol. X, pag. 210
77 idem, Patologia societăţii noastre, Timpul, 4 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag.15
78 idem, Privind la politica noastră…, 15 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 248
“Tinereţea unei rase nu atârnă de secolii pe care i-a trăit pe Pământ. Orice popor care n-a ajuns, încă, la o deplină dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le aduce cu sine o civilizaţie înaltă, dar în decadenţă, e un popor tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii şi mărimii, statura este cam aceeasi, precum un stejar nu este decât reproducţiunea unui alt stejar. Din această asemănare de formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care se manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie vitală a colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul face atât de mult parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O încrucişare cu o altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se împreună într-o formă nouă,vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă îmbătrânită şi una tânără dă aceleaşi rezultate pe care le dă căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi, predispuşi spre morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e (şi n.n.) intelectual şi moraliceşte adevărat. Spiritele sunt morbide: de-acolo substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie, tertip şi minciună”79.
79 idem, Nu ne îndoim că distingerea…, 1 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 272, 273
“Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinta că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii80 şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug caudin81. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit (şi a putut n.n.) să stea alături (să aibă aceleaşi drepturi n.n.) cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti «patrioţi», căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărat în privire morală şi în privire materială”82…”Străini superpusi fără nici un cuvânt (ilegitim n.n.) naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor”83, de-“am ajuns, într-adevăr, în această Americă dunăreană, ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă străini în ţara lor proprie”84… “Acest spectacol al exclusivei (al integralei n.n.) stăpâniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui”85…“Nu e indiferent ce elemente determină soarta unui popor. Predispoziţii şi aptitudini moştenite, virtuţi şi slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi morale, dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei altui element. Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât”86.
80 Spre pildă prin manipularea abilă a simţământului de fraternitate: “Toate capetele unor rase degenerate care s-au îngrămădit în oraşele României, toţi microcefalii şi toate stârpiturile, apar sub formă de reputaţii uzurpate; toată această plebe s-a constituit în stăpâna pământului românesc. Libertate, Egalitate, Fraternitate! Ce e mai frumos (profitabil pentru ea n.n.) în lume decât ca tot ce se scurge în România ca într-o mlaştină să fie liber ca noi, egal cu noi, frate cu noi (adică să beneficieze de viglienţa complet adormită, precum şi de toleranţa maximă a celor pe care îi spoliază n.n.)?”, idem, Adevărul doare…, în Opere, vol. XI, pag. 404, 405
81 “Cine va face lista funcţionarilor, mai cu seamă înalţi, a pensionarilor, a deputaţilor, a arendaşilor bunurilor publice si private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulaţiunea şi reglementarea vieţii generale a ţării, va observa, cu înlesnire, că frânele stăpânirii reale au scăpat din mâna elementului autohton şi istoric, şi-au încăput pe mâini străine”., idem, «Românul» a contractat năravul…, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267
82 idem, Ziarele franceze…, 22 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 109
83 idem, Adevărul că în decursul…, 9 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 284
84 idem, Adevărul doare…, 4 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 404
85 idem, Adevărul că în decursul…, 9 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 284
86 idem, Urmând discuţiunea…, 30 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 269
“A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care (pământ n.n.) este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine”87.
87 idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 121
“Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiintei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba si naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin”88.
88 idem, Se vorbeşte că în consiliul…, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 252
“Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa-numita patrie e deasupra naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeasi noţiune, şi iubirea de patrie e una cu iubirea naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui”89.
89 idem, Dacă în timpul guvernului conservatorilor…, 31 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 275
“Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român90. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată”91.
90 De altfel, “nu toţi cei care au trecut la noi sub numele de fanarioţi sunt într-adevăr fanarioţi. Din contra, foarte numeroase elemente s-au asimilat cu totul, şi doar imigraţiunea cea mai proaspătă, de pe la 1820-1830 încoace, prezintă iconvenientele neasimilării ori a neputinţei de a se asimila”. idem, Nu ne îndoim că distingerea…, 1 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 273
91 idem, Teoria noastră…, Timpul, 17, 18 august 1881, in Opere, vol. XII, pag. 296
“Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşitele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de nationalitate, sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi» subliniaţi (marcanţi n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare92, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate”93.
92 deşi, “totul - mixul pârghiior de spoliere n.n. - trebuie smuls din mâna acelor oameni care au o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi sunt lipsiţi de patriotism, trebuie dacizat, naţia românească n-are de gând să instituie, pentru reglarea acestui soi de stăpânitori, Ordinul Sfintei Cânepe”, idem, «Românul» a contractat năravul…, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267
93 idem, De când cu începerea…, 19 septembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 319
“Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulitati venale, de oameni de nimic, pentru a guverna”94.
94 idem, Observăm că unirea…, 9 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 238
“Administraţiunea unei ţări formează un tot nedivizibil; diferitele ei ramure fac parte din aceeasi sistemă şi sunt neaparăte una alteia, tocmai după cum o bucată a unei maşine este neapărată fiecăreia dintre celelate şi mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte suferă”95…“A administra înseamnă a privi bunăstarea populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii tale. Să gândeşti pentru cel ce nu gândeşte, să pui în cumpănă dările, să le deschizi oamenilor ochii”96.
95 idem, La noi ca la nimenea…, 12 decembrie 1878, în Opere, vol. X, pag. 111
96 idem, Ilustraţii administrative, 18 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 26
“Sperăm că Providenţa ne va scuti de-a revedea, în viitoarele Adunări, o seamă măcar din acele fizionomii a căror pecete e o neştearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii îşi vor fi deschis ochii şi nu vor mai trimite în Adunări naturi despre care nimeni în lume nu poate şti cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii care pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun simţ”97…”Trebuie odată ca poporul românesc să-nţeleagă cum că, totdeauna, omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere (muncită, în mod cinstit, de către el însuşi n.n.), fie razimul moral al unei mari inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela cumpăneşte (drept n.n.) când face legi, judecă cu precauţiune (nepărtinire n.n.) şi nu are interes de a sta neapărat la putere, numai şi numai pentru a se hrăni din buget”98.
97 idem, Ieri s-a citit…, 24 martie 1879, in Opere, vol. X, pag. 211
98 idem, Nu suntem dispuşi a reveni…, în Opere, vol. X, pag. 129
“Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care, adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine”99… “Legile ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol”100. “Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”101.
99 idem, Ceea ce dă guvernului…, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87
100 ibidem
101 idem, De ceea ce ne temem.., 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259
“Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii”102…”Prin legi practice trebuie să (li n.n.) se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de înflorire”103.
102 idem, După cum se poate prevedea…, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323
103 ibidem
“Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ (combate n.n.) neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor”104, căci “e clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinse necesităţi politice mai mult decât poate suporta producţia poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii publice”105; precum şi că ”sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”106.
104 idem, «Românul» după ce parafrazează…, 27 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 256
105 idem, E clar că un stat…, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400
106 idem, Două monografii…, 5 septembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 325
Iar întrucât, “nicicând, un sistem de guvernământ demagogic, bazat pe instinctele rele ale unei plebe de parveniţi, de dorinţa lor de câştig, de alergarea lor după funcţii şi onoruri, pe excluderea meritului, nu se va putea împăca cu sistemul contrariu, al unei organizări bazate pe armonia intereselor claselor pozitive ale societăţii, pe înaintarea lină, dar sigură, a meritului, pe dezvoltarea normală şi gradată”107: “dorim să avem un guvern serios şi o Cameră serioasă, oricare ar fi elementele din care ar fi compuse”108…”Pentru înaintarea în viaţa politică să se ceară sau o mare inteligenţă sau un mare caracter”109, “căci putrejunea moravurilor private, produsă prin declasarea generală, îşi are reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice; şi într-o ţară de oameni declasaţi, moraliceşte căzuţi, statul nu poate fi decât icoana lor: el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu”110.
107 idem, Ar fi bine dacă în polemică…, 16 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 333
108 idem, În zadar ar încerca cineva…, 30 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 183
109 idem, Şi iarăşi bat la poartă…, 12 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 135
110 idem, «Românul» în numărul său…, 21 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 193;
“Ceea ce se pretinde, de la o profesie de credinţe politice (cei care fac politică militantă n.n) este, desigur, cu precădere, ca ea să corespundă cu simţămintele şi aspiraţiile politice ale ţării si să fie adaptată instituţiunilor ei. Căci, un principiu absolut, netăgăduit de nici un om cu bun simţ, este că o stare de lucruri rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare şi, fiindcă atât în lumea fizică, cât şi în cea morală, întâmplarea nu este nimic altceva decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel, aspiraţiunile şi sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nu se poate nici tăgădui, nici înlătura”111… “Pentru a conduce un popor şi economia lui, trebuie o judecată sănătoasă, cunoaşterea dreptei proporţii între mijloacele întrebuinţate şi scopul dorit; şi, oricare ar fi scopurile urmărite de clasa cultă (conducătoare în stat n.n.) a unui (oricărui n.n.) popor, ele sunt rele şi de nimic dacă nu echivalează (dacă nu sunt cel puţin echivalente n.n.) cu sacrificiile aduse pentru realizarea lor”112.
111 idem, Studii asupra situaţiei…17 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 17
112 idem, Bătrânii noştri erau practici…, 4 iulie 1876, in Opere, vol. IX, pag. 146
“Nici s-a născut omul acela, nici se va naşte vreodată, care să afle un sistem de guvernământ absolut (completamente n.n.) bun, în stare să mulţumească pe toată lumea. Precum fiecare om are umbra sa şi defectele inerente calităţilor sale, tot astfel, fiece sistem politic are defectele acelea care sunt în mod fatal legate de calităţile sale. Arta omului de stat constă în aptitudinea de-a alege, într-o stare de lucruri dată, sistemul cel mai suportabil din toate, care să asigure un progres de-o jumătate de secol, sau de un secol (să-şi cristalizeze programe de guvernare realiste şi, totodată, pe termen lung n.n.)”113. Pentru a i se facilita îndeplinirea acestei misiuni, “ideal ar fi ca guvernul din ţară să se urce şi (dacă îşi îndeplineste insuficient de riguros datoria n.n.) să cază prin opinia publică din ţară, fără amestecul elementului de fermentaţie străin”114.
113 idem, Cum cad ministeriile…, 22 octombrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 377
114 idem, Nu încurajăm fanteziile politice…, 26 octombrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 382
Deşi bugetul trebuie degrevat, cât mai mult, de povara susţinerii aparatului funcţionăresc hipertrofiat, “avem opinia că, la prima vedere şi pe dibuite e greu, de nu chiar imposibil, a deosebi sinecurile de posturile care îndeplinesc un serviciu real. Iluzia că cutări posturi ar fi de prisos se naşte din împrejurarea că oamenii însărcinaţi cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă… Oare dacă subprefecţii ar şti a administra, ar fi ei de prisos? Căci administraţia cere cunoştinţe speciale de economie naţională, finanţe şi statistică, pe lângă cunostinţa legilor ţării. Dar un subprefect care nu ştie importanta unei date statistice: nu ştie să distingă o dare comunală ruinătoare de una productivă, nici o şosea de utilitate secundară de una de absolută trebuinţă – un subprefect care iroseşte în lucruri de prisos puterile vii ale poporului e de-a dreptul stricăcios”115.
115 idem, Bugetul pe anul curent…, 5 ianuarie 1877, în Opere, vol. IX, pag. 297
“La comună şi la judet n-ar trebui să fie vorba de alegeri cu caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri116, unde cestiunea nu-i decât de o bună administraţie şi gospodărire, rezultă că atâtea conştiinţe problematice, atâtea persoane uşurele şi incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a face şi a întrebuinţa împrumuturi pe socoteala contribuabililor, sporindu-le necontenit sarcinile deja destul de grele, şi a nu da acestor contribuabili, în schimbul sarcinilor, decât neglijenţă, insalubritate publică, lucrări de cârpeală sporadică în stradele din centru şi, din când în când, şi oarecari vexaţiuni. Este oare vorba când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai ales la noi în tară, unde avem atâta lipsă de simţ pozitiv, de însuşiri utile, de inteligenţă şi onestitate administrativă? Între un primar inteligent, harnic şi onest şi un găgăuţă ori un claqueur politic cuvintele de coterie trebuie să determine preferinţa alegătorilor contribuabili? Noi ştim că şcoala ai cărei adepti sunt astăzi la putere răspunde afirmativ la aceste întrebări. Pentru aceşti onorabili nu este nimic mai important decât căpătuirea înregimentaţilor partidului. La judeţ şi la comună sunt bani, gheşefturi şi putere; unde sunt toate acestea trebuie să fie date pe mâna «patrioţilor», cu al căror concurs se votează bugetele generale ale statului şi două-trei proiecte de legi organice într-o singură noapte sau un mare gheşeft, ca răscumpărarea Cernavodă-Chiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine înţelese, trebui să importe (intereseze n.n.) pe aceia care, nu din prisosul, ci din strictul lor necesar, contribuie la casa comunală (bugetul local n.n.). Recomandăm prin urmare, cu tot din-adinsul, tuturor alegătorilor să meargă la alegerile comunale şi, cumpănindu-şi bine votul, să aleagă dintre candidaţi nu pe aceia ce nu li se prezintă cu alte titluri decât că stau la umbra bairacului liberal-naţional, ci pe aceia care le prezintă garanţii de capacitate şi onestitate administrativă”117.
116 “Statul e atât de omnipotent în România, încât totul atârnă de centru, până şi numirea unui primar de comună rurală. Spună-ni-se dacă în timpul vechi se mai întâmpla ca un consiliu comunal să fie în bătaia decretelor ministeriale de dizolvare şi de numire?”, idem, În numărul de ieri am arătat…, 26 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 268
117 idem, În prima săptămână…, 21 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 21
“Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze patriotico-reversibile (simulat patriotice n.n.) şi nu vor avea în vedere abstracţiuni gazetăreşti, atunci ţara va merge bine”118. Şi, întrucât, “demosul este, adeseori, un suveran nestatornic, inesperient, lesne crezător; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un veşnic prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac , adesea, impropriu de a gândi mai adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare şi surd pentru adevăr; e bine ca ochi sobri, care disting măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, să îi atragă atenţia asupra acestuia din urmă, pe când simţurile lui sunt uimite de partea decorativă a vieţii publice”119: iată rolul unei clase de mijloc culte, prospere şi naţionale, care l-ar face să înţeleagă că “fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meştesug (de nici o activitate n.n.) dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns, de pretutindeni, grăunţele din care ea se hrăneşte”120.
118 idem, Alegerile consiliilor judeţene, 7 mai 1880, în Opere, vol. XI, pag. 163
119 idem, Era un obicei înainte…, 10 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 169
120 idem, Credem că destul am vorbit…, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 168
Iar politicienii, la rândul lor, să “capete convingerea că statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi suferit pentru existenţa lui (pentru ca el să poată exista n.n.), formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea, în exclusivitate, a generaţiei actuale”121. Această conştientizare este imperios necesară, întrucât, “prin izolarea noastră între elemente radical străine, suntem poate singurul popor condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte”122, mai ales în condiţiile în care, “toate puterile apusene ştiu că posedăm înlăuntrul nostru (în interiorul societăţii noastre n.n.) veninul descompunerii sociale, demagogia”123, iar “politica străină, împreună cu străinii care ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursuri din toate unghiurile lumii”124 …”Sărăcia pentru mase e cu mult mai deschisă corupţiunii decât averea”125. “O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii «liberi, independenţi şi înfrăţiţi» ai republicei universale, care sunt reprezentaţi (inclusiv prin n.n.) prin liberalism, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat. Atentate, scene de uliţă, turburări, încep a-şi arunca umbrele de pe acum. Cercul de oameni într-adevăr culţi e foarte mic. Împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze cultura învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. Masa e sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit. Oamenii cu cunoştinte jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o asmuţi asupra claselor superioare, a căror superioritate constă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi moral, nu seamănă cu grămădirea capitalurilor în bani. Victoria principiilor liberale-socialiste126 însemnează moartea oricărei culturi şi recăderea în vechea barbarie. Cultura oricărei naţii e-mpresurată de-o mulţime oarbă, gata de-a recădea, în orice moment în barbarie”127. “În cursul întregii istorii a românilor putem vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se, şi mai mult, urile de partid, netoleranţa politică”128. “Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Cumcă acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre, ne-a dovedit-o cu prisos Congresul (de la Berlin n.n.). Ce-i pasă Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-i lor de Hecuba? Ce-i pasă cine va locui pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fâşie de pământ între Rusia, Austria şi noile formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna”129.
121 idem, La propunerea noastră…, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104
122 idem, Voim să ne spunem părerea…, 16 decembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 373
123 idem, Puţine zile încă…, 4 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 230
124 idem, S-o lovi…, 5 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 236
125 idem, În discutarea proiectului de maiorat…, 20 decembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 37
126 cu exceptia celui care afirmă imperativ necesitatea înlăturării depline, de pretutindeni şi pentru totdeauna, a oricărui fel de exploatare interumană – şi, nota bene, excepţia este întemeiat a fi operată numai în ipoteza în care exponenţii principiilor în discuţie ar consimti ca, la nivel acţional, pentru transpunerea în practică a respectivei afirmaţii, să promoveze egalitatea, întelesă numai sub unghiul de vedere al oportunităţilor bazate pe merit real, pe muncă onestă
127 Mihai Eminescu, Din Petersburg ne soseşte ştirea…, 6 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 91
128 idem, Ambasadele turceşti…, 1 mai 1877, în Opere, vol. IX, pag. 372
129 idem, La propunerea noastră…, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104, 105
“Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra chiar a existenţei statului”130… Prin urmare: atenţie! “Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”131.
130 idem, S-o lovi, 5 decembrie 1882, in Opere, vol. XIII, pag. 236, 237
131 idem, Parturiunt montes…, 13 februarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 54
*
Bătrânul Phoenix arde în văpaie
Dar din cenuşă reînvie iară
El moare azi, în forma-i, dar ideea
Chiar şi de vrea nu poate să mai moară.
Bătrânul Phoenix arde în văpaie
Şi din cenuşa proprie renaşte
Dar, spre-a-nvia mai mândru el din moaşte,
Îi trebui lina vântului bătaie.
Aş vrea să fiu ca pasărea aceea,
Ca Phoenix care arde blând în pară
Pierind în vânt ca glasul care zboară,
Ca un suspin, ca unda, ca scânteia.
Mihai Eminescu
*
„Ca urmare a aşezării geografice(;), a resurselor naturale, şi, mai ales(;), a celei mai mici densităţi (populaţionale n.n.) din Europa, România n-a fost niciodată stat absolut independent(;). Indiferent care a fost; puterea tutelară s-a comportat la fel: agreând şi colaborând cu un anumit tip de Român şi ţinând la distanţă sau ordonând represiune pe alt tip de Român.
Tipul de Român repudiat de toate puterile tutelare este naţionalistul cu convingeri imposibil de corupt şi patriotul refractar la operaţii transacţionale. Aceste însuşiri de intelect şi de caracter sunt considerate a fi periculoase şi deci o vinovăţie cu care nu se colaborează şi care se pedepseste dacă iese din anonimat.
Exact invers, tipul de Român agreat de toate puterile străine care au tutelat şi care au controlat România: fără convingeri politice, căldicel în comportament şi adaptabil în colaborări, cameleon în politică, tranzacţionist în afaceri(;), oportunist în relaţii şi, întotdeauna, de partea Puterii şi cu utilitate pentru Putere”.*
Şerban Milcoveanu
*Şerban Milcoveanu, Puterile tutelare şi exigenţele lor în România, fragment din lucrarea: Gheorghe Vornica şi Şerban Milcoveanu; Andrei Justin Hossu si Tatiana Perţ, Biopolitica eminesciană, Editura Crater, Bucureşti, 2001, pag. 221
*
Arta supremă a războiului este înfrângerea inamicului, prin înşelătorie, fără luptă, astfel:
1. Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului;
2. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase. Distrugeţi-le reputaţia şi, la momentul potrivit, supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni;
3. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte;
4. Răspândiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile. Întărâtaţi-i pe tineri contra bătrânilor;
5. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor. Discreditaţi-le luminătorii de conştiinţă;
6. Induceţi în eroare inamicul, spre a-l conduce la temporizare şi neglijenţă, apoi avansaţi cu repeziciune;
7. Perturbaţi, prin orice mijloace, intendenţa, aprovizionarea şi funcţionarea armatei inamicului;
8. Slăbiţi voinţa luptătorilor inamici prin cântece şi melodii senzuale;
9. Daţi inamicului fete şi băieti tineri pentru a-i lua minţile, dar şi jad şi mătase pentru a-i zgândări ambiţiile;
10. Fiţi generoşi în promisiuni şi recompense pentru informaţii;
11. Infiltraţi-vă peste tot spionii. Bazaţi-vă pe trădătorii care se găsesc în rândurile inamice;
12. Făceti-l pe adversar să creadă că mai există o posibilitate de a se salva. Apoi, LOVIŢI.
Scopul vostru trebuie să fie preluarea intactă a tot ceea ce se află pe pământ. În acest fel trupele vă vor rămâne odihnite, iar victoria va fi totală.
Sun Tzu
general chinez, părinte al ştiintei militare
sec. IV î. Hr.
----------------- * * ------------------

Anonim spunea...

CÂT DE ”RETROGRAD” ESTE MIHAI EMINESCU?

Preluare de pe http://www.altermedia.info

Radu Mihai Crişan in dialog cu Irina Airinei*
Motto: Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul, în care cartea faptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înţelesul. (Mihai Eminescu, «Românul» continuă şi acum…,Timpul, 2 noiembrie 1877, în Opere vol. X, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 3)

Textul care urmează reproduce integral precizările pe care le-am făcut asupra lucrării “Testamentul politic al lui Mihai Eminescu” – Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005 – în calitate de autor al ei, cu prilejul interviului pe care doamna dr. Irina Airinei, redactor la Radio România Cultural, mi l-a luat în ziua de 9 august 2005.

REZUMATUL ÎNTREBĂRILOR
I. De unde şi până unde îl scoateţi dumneavoastră pe Eminescu autor de testament politic?
II. Cine şi de ce consideraţi că ar avea interes să blocheze accesul publicului la scrierile, fie ele chiar politice, ale lui Mihai Eminescu? Vă număraţi, cumva, printre adepţii teoriei omniprezentei conspiraţii mondiale împotriva poporului român?
III. De când este Mihai Eminescu Dumnezeu?
IV. Dumneavoastră, ca cetăţean român, cu ce drept vă permiteţi să vă situaţi mai presus de lege, şi să definiţi naţiunea pe baza criteriului etnic, adică rasial? Şi doi: ce vă face să fiţi atât de sigur că Eminescu ar fi «marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru români»?
V. În privinţa rasismului, ce părere aveţi despre Eminescu ? Care este poziţia dumneavoastră faţă de acuzaţiile de xenofobie şi antisemitism care i se aduc?
VI. Sunteţi antisemit?
VII. Lămuriţi-mă două lucruri:
-primo: De ce marele geniu al scrisului, Eminescu, dacă a vrut într-adevăr să lase posterităţii un testament, nu şi l-a redactat singur, de-a ajuns acum necesar să i-l întocmiţi dumneavoastră?;
-secundo: Care este, până la urmă, “testamentul” politic eminescian?

***
Irina Airinei: Stimaţi ascultători, desigur, nu e o bucurie, dar nici un secret pentru nimeni, că timpul pe care ni-l putem permite a-l petrece hoinărind prin librării este din ce în ce mai puţin. Aşa se face că, atunci când reuşim să ne vedem ajunşi printre rafturile cu cărţi, primele, şi poate singurele, care ne stârnesc curiozitatea sunt cele cu titluri incitante şi coperte viu colorate. O astfel de prezenţă editorială este şi «Testamentul politic al lui Mihai Eminescu», lucrare apărută în această primăvară la editura bucureşteană Cartea Universitară.
Îmi place să sper că dumneavoastră, trăind ca şi mine într-o ţară în care încă din primele clase de şcoală ni s-a vorbit mereu despre Eminescu doar ca despre un mare poet, nu mă veţi judeca prea aspru dacă vă mărturisesc şocul sufletesc pe care mi l-a provocat vederea acestei cărţi: Adică cum? Eminescu să se fi ocupat şi de politică? Şi încă nu oricum, ci chiar pe tărâmul elaborărilor doctrinare? Poate fi cu putinţă aşa ceva? Şi, dac-o fi, atunci de ce nici unul din dascălii mei nu mi-a pomenit niciodată nimic despre asta?
Intrigată, am pus mâna pe telefon şi, după ce-am luat de la Informaţii numărul, am sunat la Cartea Universitară, rugându-i să-mi înlesnească un dialog cu autorul, domnul doctor în economie Radu Mihai Crişan, prezent astăzi, alături de mine, în studio.
Domnule Crişan, aţi auzit tot ceea ce am spus şi, cu siguranţă, intuiţi rugămintea mea… Aveţi cuvântul.
Radu Mihai Crişan: Mai întâi, vă mulţumesc pentru invitaţie şi vă mărturisesc că emoţia îmi gâtuie glasul.
În foarte puţine cuvinte spus, consider că lucrarea Testamentul politic al lui Mihai Eminescu:
- este mesajul militant eminescian, alcătuit din înseşi cuvintele lui Mihai Eminescu, aşa cum le-a încredinţat el eternităţii, prin scrisul său jurnalistic;
- constituie, deopotrivă, atât o analiză lucidă a vieţii politice din România, cât şi o mărturisire de credinţă făcută de Mihai Eminescu neamului său;
- dezvăluie, fără menajamente, bolile politice şi economice care macină organismul ţării şi formulează direcţii de acţiune realiste, menite să-l însănătoşească.
Rugându-vă să judecaţi dumneavoastră, permiteţi-mi să citez, la întâmplare, o singură frază:
“E clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinse necesităţi politice mai mult decât poate suporta producţia poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii publice”, precum şi că, “sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”.
I.A.: Domnule Crişan, vă mărturisesc că, personal, despre Eminescu ştiam că a scris poezii şi nuvele. Chiar de pe băncile şcolii mi s-a întipărit permanent expresia POETUL Mihai Eminescu. Atunci, de unde şi până unde îl scoateţi dumneavoastră autor de testament politic?
R.M.C.: Stimată doamnă Airinei, găsesc nedumerirea dumneavoastră ca deplin justificată. La rândul meu, până cu câţiva ani în urmă, nutream, victimă a unei propagande pe cât de abile, pe atât de interesate în falsificarea adevărului, aceeaşi convingere. Şi ca noi, atâţia şi atâţia alţi semeni.
Spre norocul meu însă, începând din 1998, pe măsură ce înaintam în cercetarea de doctorat, desluşeam, încet încet, un cu totul alt Eminescu. Aşa se face că după contactul avut cu publicistica eminesciană, sunt ferm convins (şi argumentat convins) că personalitatea creatoare a lui Mihai Eminescu înseamnă, cu nimic mai prejos decât poetul: un economist profund şi un sociolog de fineţe, în simbioză deplină cu un geniu profetic şi cu un român autentic.
Şi cum fireşte, sociologicul şi economicul, în interdependenţa lor, determină politicul, iar acesta, la rândul său, le modelează pe amundouă, este de la sine înţeles că orice investigaţie a unei realităţi naţionale e, prin însăşi natura obiectului său, obligată să le integreze organic pe toate trei. Aşa a ajuns Eminescu gânditor politic. Şi-n treacăt fie spus, tot aşa a ajuns şi economistul căruia îi vorbiţi acum să se «vaccineze», dacă acceptaţi expresia neacademică, în sociologie şi în politică.
I.A.: Aţi folosit o expresie care mă intrigă: «propagandă abilă şi interesată în ascunderea adevărului despre Eminescu». Cine şi de ce consideraţi că ar avea interes să blocheze accesul publicului la scrierile, fie ele chiar politice, ale lui Mihai Eminescu? Vă număraţi, cumva, printre adepţii teoriei omniprezentei conspiraţii mondiale împotriva poporului român?
R.M.C.: Doamna Airinei, mai întâi, îngăduiţi-mi să fac o precizare legată de expresia pe care mi-o atribuiţi: Am spus, propagandă «interesată în falsificarea», iar nicidecum doar în simpla ascundere a adevărului. Ceea ce este şi mai grav! Explic. Şi îmbin totodată explicaţia cu răspunsul la cele două întrebări propriu-zise:
Îmi place să cred că nu sufăr nici de mania persecuţiei, şi că nici nu văd pretutindeni doar complotişti şi comploturi. Iar cuvintele dumneavoastră îmi dau sentimentul că sunteţi o persoană echilibrată, care gândeşte cu propriu-i cap şi are mult bun simţ.
Deschizând o lucrare de strategie a războiului, fie contemporană nouă, fie chiar scrisă în antichitate (cum ar fi bunăoară cea a lui Sun Tzu), vedem statuată ca esenţială pentru dobândirea victoriei, identificarea şi anihilarea centrului de greutate, mai ales moral-psihologic, al adversarului.
Ei bine, mai ales când e vorba de neamuri, acest centru este alcătuit, cu precădere, din valorile-simbol ale culturii naţionale, alături de familie, de tradiţii şi de credinţa religioasă.
Prin urmare, împotriva acestor elemente, agresorul duce, permanent, o luptă pe cât de perfidă, pe-atât de necruţătoare. Iar agresiunea, se înţelege de la sine, nu trebuie să fie neapărat nici declarată şi nici armată : ba chiar e mai eficientă cu cât victimele ei o conştientizează mai puţin… Deh…altfel le-ar putea încolţi în minte dorinţa să se apere… altfel agresorul ar putea suferi pierderi grele…
Şi-aşa stând lucrurile, când atât de frecvent, emisiuni televizate, producţii radiofonice, filme, articole de ziar, sau chiar persoane publice, se întrec în a împroşca cu noroi tot ceea ce este specific românesc, de ce n-am fi îndreptăţiti, noi românii, să ne-ntrebăm dacă nu cumva agresiunea împotriva neamului nostru este în plină desfăşurare?
Şi, mai departe, dacă Eminescu, aşa cum o serie de cercetători oneşti au demonstrat, reprezintă axa spiritului românesc, cum să interpretăm întemniţarea timp de zeci de ani a scrisului său doctrinar, inclusiv a unei considerabile părţi din opera poetică, la fondul de carte interzis de către o guvernare dovedit-deznaţionalizatoare? Sau cum să înţelegem mulţimea de blasfemii puse în circulaţie pe seama lui, neadevăruri care au otrăvit conştiinţele atâtor generaţii la rând?
Să ne mai mirăm oare că, majoritatea semenilor noştri, lipsiţi de lumina mărturisitoare a scrierilor economice, politice şi sociale eminesciene, îşi pierd busola autoapărării intereselor vitale, devenind prăzi uşoare şi profitabile pentru oricine se pricepe să le speculeze deruta? Ori că, şi mai rău, dând necondiţionată crezare calomniilor, ajung nu numai să se priveze de orice premisă măcar de a-şi recăpăta puterea combativă, dar încep să urască şi să desconsidere chiar izvorul de la care le-ar putea veni regenerarea?
I. A.: Domnule Crişan, în opinia dumneavoastră, despre Eminescu s-au rostit «blasfemii». Acesta este, după câte ştiu, un termen care ţine de religie. Pot primi o astfel de etichetare doar invectivele grave aduse Divinităţii. De când este Mihai Eminescu Dumnezeu?
R.M.C.: Doamna Irina Airinei, admir sufletul dumneavoastră pios, care recunoaşte şi apără primatul incontestabil al Dumnezeirii. Acestui suflet, ca şi sufletelor tuturor semenilor care ne aud, voiesc să le precizez, din capul locului că, prin ceea ce-am spus şi susţin cu toată tăria, nu intenţionez să contest câtuşi de puţin măreţia şi atotputernicia lui Dumnezeu. De crima spirituală a desconsiderării Domnului, dusă până la negarea existenţei Lui, s-a făcut, prea destul, vinovată Renaşterea. Iar crima respectivă a fost aşa de limpede demascată şi de un Eminescu, şi de-un Petre Ţuţea sau un Nae Ionescu, încât n-are nici un rost să insist asupra ei.
Vreau să subliniez însă altceva, anume că fiecărui neam, căci Dumnezeu le iubeşte pe fiecare deopotrivă, Divinitatea îi dăruieşte un mare luminător de conştiinţă, întrupat din carnea şi din sângele naţiunii în slujba căreia îi este hărăzit să-şi devoteze viaţa. Plămada lui înmănunchează, în chip organic, cele mai de seamă calităţi şi însuşiri ale etniei pe care o reprezintă. Asta îl face apt să se identifice cu sufletul neamului său şi să-şi poată îndeplini misiunea divină.
Iar întrucât, pentru naţiunea română, marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu, avem toate temeiurile să fim încredinţaţi că este Eminescu, înseamnă că aceia care se străduiesc să-i întineze imaginea, aduc, prin acţiunea lor, ofensă lui Dumnezeu, adică blasfemează.
Şi-atunci, ca să exemplific, este sau nu este blasfem acţiunea de-a căuta să discreditezi un astfel de om, prezentându-l cu obstinaţie lumii drept «nebun», şi făcând, ca să-ţi iasă pasenţa, în mod deliberat, abstracţie de faptul (verificabil de altfel) că, în miile de pagini ale operei sale de-o viaţă nu există nici o contradicţie logică?; totul: publicistică, poezie, manuscrise, constituind un ansamblu organic şi armonios, de o coerenţă fără fisură…
I.A.: După cum cunoaşteţi, în România, discriminarea etnică este interzisă prin lege. Atunci, dumneavoastră, ca cetăţean român, cu ce drept vă permiteţi să vă situaţi mai presus de lege, şi să definiţi naţiunea pe baza criteriului etnic, adică rasial? Şi doi: ce vă face să fiţi atât de sigur că Eminescu ar fi «marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru români»?
R.M.C.: Stimată doamnă, onoraţi radioascultători, într-adevăr în România discriminarea etnică este interzisă prin lege. Dar, tot în România, ca de altfel peste tot în lume, realitatea eredităţii este confirmată de ştiinţa geneticii.
Şi-atunci, când, pe de o parte, însăşi sociologia din mileniul internet-ului atestă faptul că “apartenenţa etnică configurează identitatea persoanei”; ba mai mult chiar, că “orientează procesul cunoaşterii psihologice prin implicarea noţiunilor de etnotip şi conduită etnică”, iar pe de alta, în esenţă, rasa din biologie este sinonimul etniei din sociologie şi al naţiunii din politică, acuzaţia ce-mi aduceţi începe să se clatine serios.
Şi ca să vă convingeţi că este complet lipsită de fundament, vă rog, servindu-vă de discernământul pe care v-am mărturisit că vi-l admir, să-mi spuneţi în ce măsură a recunoaşte pur şi simplu existenţa ca atare a unei realităţi obiective (etnia română), este totuna cu a solicita să fie discriminată pozitiv, adică favorizată, în raport cu alte realităţi, la fel de obiective ca şi ea (etniile conlocuitoare).
Iar pentru că m-aţi provocat prevalându-vă de legile ţării, care, cum just spuneţi, sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii ei, vă rog să cumpăniţi un pic declaraţiile făcute în presa centrală chiar la începutul acestei veri, de către un reprezentant al unei etnii conlocuitoare, potrivit căruia, membrii ei se consideră îndreptăţiţi la discriminare pozitivă faţă de elementul românesc, invocând o «privare de multe drepturi şi o robie, suferite amundouă din partea majoritarilor români», dar fără să explice, totodată, de ce bunăoară, dacă erau într-adevăr atât de odios trataţi aici, nici vitregiţii nu făceau vreun demers să părăsească ţara, nici conaţionalii lor de peste hotare nu conteneau să imigreze în ea.
Şi, dacă tot veni vorba de reparaţii şi de favoruri, de ce, de pildă, ar fi oare etnicii români, sau chiar şi alţi cetăţeni ai ţării, neîndreptăţiţi să ceară statului român privilegiul de a fi discriminaţi pozitiv, drept compensaţie pentru valul de dispreţ pe care-l revarsă străinătatea asupra lor, urmare atitudinii nedemne manifestate curent peste graniţe de mulţi dintre membrii etniei revoltate? Etnie ce, culmea, în pofida notorietăţii prejudiciului pe care atitudinea în cauză îl provoacă României, beneficiază, după cum chiar ea recunoaşte public, atât legal cât şi efectiv, de privilegiul respectivei discriminări… Hm… O fi legalul întotdeauna şi legitim?
Şi, de ce dacă revoltaţii sunt atât de mult pătrunşi de spiritul dreptăţii, continuă dezinvolt să măsoare cu măsură dublă, prezentându-se în străinătate ca cetăţeni, dar solicitând în ţară tratament de etnici?
Iar ceea ce iarăşi găsesc a fi de o gravitate extremă este sinonimia pe care legislaţia ţării o face între cetăţenie şi naţionalitate, concepte care, de fapt, exprimă realităţi diferite:
- cetăţenia: starea juridică a unui om de a fi supus al unui stat naţional;
- naţionalitatea: apartenenţa prin naştere a unei persoane fizice la o anumită etnie.
Acesta este încă un motiv pentru care am rostit apăsat cuvântul «cetăţeni». Căci, atâta vreme cât, de pildă, pe fiecare paşaport, indiferent de etnia titularului său, va sta scris NAŢIONALITATEA: CETĂŢEAN ROMÂN, orice infracţiune de drept comun comisă peste graniţă de către persoane care fac parte din orice altceva numai din naţia română nu, va fi pusă de străinătate în seama neamului românesc, care nu a săvârşit-o… Mai mult, va fi exploatată duşmănos împotriva lui chiar înlăuntrul ţării, prin acţiunea dizolvantă a atâtor şi-atâtor organe de presă care, în relatarea evenimentelor, ignoră cu desăvârşire esenţiala diferenţă de care-am vorbit.
Referitor la cea de a doua dumneavoastră întrebare: dacă expresia folosită de mine marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru naţiunea română, consideraţi că este inadecvată pentru Eminescu, vă rog să-mi sugeraţi dumneavoastră cum s-ar cuveni să calific un om care, în doar două vorbe spus:
- este părintele ideologiei naţionale moderne în evoluţia noastră;
- care dintre toate geniile neamului românesc rămâne şi azi singurul care a investigat toate domeniile de activitate fundamentale naţiunii şi a avansat soluţii pentru propăşirea lor;
- şi care şi-a întemeiat întregul sistem de gândire (străbătut de la un capăt la altul, ca de un fir roşu, de primatul adevărului şi al iubirii de neam) pe valorificarea organică a raporturilor dintre naţional şi universal, conţinutul său potenţând experienţa şi tradiţia românească, prin ceea ce le este compatibil şi le-ar putea fi folositor, din marele izvor de înţelepciune: omenirea.
I.A.: Spuneţi-mi vă rog, dumneavoastră susţineţi că nu sunteţi rasist. Dar despre Eminescu ce părere aveţi în această privinţă? “Gurile rele” vorbesc mereu de xenofobia şi de antisemitismul lui…
R.M.C.: Doamna Airinei, mai întâi, ca să fim siguri că vorbim aceeaşi limbă, simt nevoia unor precizări terminologice. Atât termenul «xenofobie», cât şi cel de «antisemitism» sunt actualmente folosiţi impropriu.
Înţelesul lor autentic este:
- xenofobia: frică faţă de străini - înţeleşi ca persoane (inclusiv colective: neamuri) -, iar nicidecum de ură împotriva lor. Obârşie: xeno – străin şi phobos – frică;
- antisemitismul: aversiune faţă de semiţi – înţeleşi tot ca persoane. Cuvântul «semiţi» desemnează toate cele mai bine de 20 de neamuri descendente ale patriarhului biblic Sem, care neamuri includ, ironia sorţii, şi pe arabi, dar şi pe evrei.
Spun «ironia sorţii» având în vedere adversitatea istorică reciprocă dintre evrei şi arabi, notorie de veacuri pe plan mondial. Şi-atunci, mă cutremură următorul gând: să fie oare evreii cei mai crunţi antisemiţi?!
De aceea, pentru a putea să mă fac înţeles în societate, folosesc cei doi termeni în înţelesul lor consacrat, deşi este denaturat, dar, totodată, îmi iau îngăduinţa să sugerez ca forme, chiar dacă nu desăvârşite, oricum mai proprii:
- pentru adversitatea contra străinilor ca persoane: «antixenie»;
- iar pentru cea împotriva evreilor ca persoane: «antiiudaism».
Mai mult decât atât, nu văd deloc necesitatea utilizării unui termen distinct pentru aversiunea îndreptată contra evreilor, atâta vreme cât ei se află în raport de parte-întreg cu categoria străinilor, pentru resentimentele împotriva căreia există deja statuat un cuvânt.
Totodată, accentuez în mod deosebit, asupra distincţiei esenţiale existente între a urâ persoana în sine, ca fiinţă, şi a răspunde îndreptăţit, chiar cu indignare, acelor atitudini ale ei care îţi cauzează prejudicii. Mărturie că agresorii de rea credinţă cunosc perfect respectiva distincţie stă înverşunarea cu care aruncă asupra victimelor lor eticheta de reacţionari. Acest termen este şi el utilizat astăzi cu sens falsificat, lumea ajungând să-i considere, din oficiu, pe cei cărora le este aplicat, ca pe nişte ticăloşi. Autenticul său înţeles este însă cu totul altul: reacţiunea certifică o stare perfect normală, întemeiată pe înseşi legile fizicii.
Amintiţi-vă elementarul principiu al acţiunii şi reacţiunii. Sesizaţi de îndată că reacţiune înseamnă reacţie, adică răspuns al unei entităţi la influenţa exercitată asupra sa de către o altă entitate. Dealtfel, biologii, şi nu numai ei, pot certifica oricând că reactivitatea este una dintre caracteristicile fundamentale ale oricărui organism viu şi sănătos. Diminuarea ei este semn de boală, iar dispariţia ei atestă moartea… Fireşte însă, orice agresor preferă ca atacul să-i fie uşurat de inerţia victimei…
În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, consider, precum am argumentat în lucrarea mamă a celei despre care discutăm acum (intitulată: Spre Eminescu. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului), că ambele acuzaţii ce i se aduc (adică atât cea de xenofobie, cât şi cea de antisemitism) sunt lipsite de legitimitate şi că provin, atunci când cei care le formulează sunt de bună credinţă, dintr-o părere lacunară şi/sau deformată asupra scrierilor eminesciene.
Aşa cum cercetători de variate specialităţi relevă cu prisosinţă în analizele lor, numele lui Mihai Eminescu a fost foarte mult legat de teoria păturii parazitare instalate la cârma ţării, interpretată injust ca atitudine xenofobă.
De fapt, folosind un stil polemic, violent şi plastic (căruia, fiind, mai întâi de toate, creator liric, i-a accentuat, în mod firesc, nota emoţională până la patetism), poetul nu ieşea din poziţiile sale economice. Adversitatea sa declarată şi totală faţă de aceşti spoliatori, în majoritate străini, n-a avut niciodată un suport etnic, ci economic şi social.
Nu prejudecăţi xenofobe şi nici vreun naţionalism retrograd l-au făcut să-i acuze de parazitism şi cosmopolitism, ci considerente de ordin economic, social şi naţional-patriotic; el ridicându-se, ori de câte ori i s-a ivit ocazia, împotriva comportamentului paraziţilor şi speculanţilor de orice etnie. În materie de elemente străine, în raţionamentele sale accentul cădea pe contribuţia pe care acestea o aduceau sau nu la progresul ţării, iar nicidecum pe apartenenţa lor la o etnie sau alta.
Aşadar, munca împreună cu valorile ei economice şi morale constituie criteriul suprem prin prisma căruia şi-a elaborate judecăţile.
Pornind de la necesitatea muncii, Mihai Eminescu ajunge chiar să formuleze o teorie socială a compensaţiei, stabilind drept obligaţie imperiosă, pentru toţi membrii societăţii (atât indivizi cât şi clase sociale), desfăşurarea, în schimbul posibilităţilor de trai pe care li le asigură societatea, a unei activităţi utile ei.
De aceea, verbul lui de foc îi critica pe toţi cei care nu depuneau o muncă socialmente-naţională productivă, care trăiau din speculă (în special cu băuturi spirtoase), care urmăreau să obţină strălucire şi averi făcând alpinism social pe umerii claselor pozitive. Şi tot de-aceea, caracterul etic-justiţiar al raporturilor sociale este constanta inexorabilă a întregii gândiri eminesciene.
I.A.: Domnule Crişan, ştiţi la fel de bine ca şi mine că moda este asemeni unui magnet uriaş căruia, cu cât cauţi mai mult să i te împotriveşti, cu atât te atrage mai tare. Ştiţi, poate, de asemenea, adagiul practic că cea mai sigură cale de a scăpa de o tentaţie este satisfacerea ei. Ei bine, fiindcă este şi la modă şi pentru că mă şi tentează, nu-mi pot opri întrebarea: Sunteţi antisemit?
R.M.C.: Doamna Airinei, personal văd în modă ceva omenesc, şi în tentaţie, cu precădere, o vioiciune a spiritului feminin. Iar dumneavoastră cumulaţi ambele calităţi, sunteţi şi om şi femeie… N-am ce face… Vă răspund:
După părerea mea, nu sunt nici antisemit şi nici filosemit. Sunt conştient că Mântuitorul Iisus s-a întrupat ca om în sânul poporului evreu, consider practice învăţămintele Vechiului Testament, admir profunzimea cugetării rabinice şi nu-i consider pe evrei ca sursă a tuturor relelor lumii. Totodată, consider că adevărata lor misiune în lume este să ofere celorlalte etnii, ca model benefic pentru propăşirea fiecăreia dintre ele, tăria coeziunii iudaice.
Aminteam puţin mai devreme că soarta mi-a pus sub ochi o serie de materiale documentare. De aceea, în spiritul fidelităţii faţă de obiectivitatea ştiinţifică, nu pot să fac abstracţie nici de faptul că în consistentul dicţionar de personalităţi evreieşti, scris numai de autori evrei, tradus în româneşte de un colectiv condus de o evreică şi publicat în urmă cu patru ani la Editura Hasefer – oficial evreiască, Karl Marx este prezentat ca, «descendent (atât după mamă cât şi după tată) al unei lungi genealogii de rabini», iar o seamă dintre conducătorii la vârf ai loviturii de stat bolşevice şi, totodată, ai regimului comunist sovietic, sunt şi ei prezenţi.
De asemenea, în acelaşi spirit de onestitate ştiinţifică, promovat de altfel, cu multă elocinţă în toate luările de poziţie oficiale evreieşti, văzute, citite sau audiate de mine până azi, nu pot nesocoti nici elemente precum:
- prezenţa în acelaşi dicţionar de personalităţi iudaice, a unei ample rubrici biografice dedicate bancherilor Rotschild;
- sau includerea în prestigioasa lucrare Iluştri francmasoni (apărută în 1999 la Editura Nemira), atât a lui Hitler cât şi a lui Mussolini, în contextul în care analiza comparativă a celor două culegeri biografice, reliefează prezenţa, deloc rară, în lume, la nivelul conducerii francmasonice superioare, a unor proeminente personalităţi evreieşti.
Prin urmare, la aflarea unor astfel de ştiri, este oare nejustificat din parte-mi, nu să contest, ci să manifest doar o circumspecţie metodică, descartiană dacă vreţi, asupra veridicităţii felului în care, manualele contemporane de istorie şi majoritatea mass-mediei oficiale, comentează, de exemplu, realităţi de răscruce ale istoriei universale, cum sunt al doilea război mondial, capitalismul şi comunismul?
I.A.: Domnule Radu Crişan, pasionaţi amundoi de dialog, nici n-am băgat de seamă cum înaintează timpul. Mai dispunem doar de câteva minute. Aşadar, mulţumindu-vă pentru participarea la emisiune, vă rog, lămuriţi-mă două lucruri:
- primo: De ce marele geniu al scrisului, Eminescu, dacă a vrut într-adevăr să lase posterităţii un testament, nu şi l-a redactat singur, de-a ajuns acum necesar să i-l întocmiţi dumneavoastră?;
- secundo: Care este, până la urmă, “testamentul” politic eminescian?
R.M.C.: După cum recunoaşteţi dumneavoastră foarte just, Mihai Eminescu rămâne, fără îndoială, un mare geniu scriitoricesc. Cu siguranţă, orice mesaj ideatic ar fi dorit să adreseze semenilor săi, el însuşi era cel mai în măsură să-l formuleze.
Eminescologi ale căror cercetări consacrate vieţii şi operei sale, le consider vrednice de toată atenţia, ne dezvăluie faptul că strategia de creaţie pe termen lung a lui Eminescu era ca, mai întâi (adică în anii tensionaţi ai muncii de redactor) să-şi elaboreze întregul arsenal de idei, urmând ca, pe urmă, în partea a doua a vieţii (pe care şi-o dorea pe cât posibil mai tihnită, să-şi asambleze ideile, închegând astfel cel puţin câte un tratat ştiinţific în fiecare domeniu pe care l-a aprofundat.
Destinul însă, l-a împiedicat să-şi poată împlini a doua parte a visului; în schimb, ne-a făcut nouă favoarea să fim beneficiarii finalizării, pot spune depline, a celei dintâi.
Iniţial m-am străduit să înfăţişez icoana unitară a gândirii sale economice şi, cu vremea, avansând în lucru, am început să devin tot mai conştient de interdisciplinaritatea şi organicitatea întregii opere. Identificând în arhitectonica acesteia, economicul ca bază de raţionare şi politicul ca loc geometric, am simţit că ar fi imoral din parte-mi să nu împărtăşesc semenilor această quintesenţă, sub formă de material unitar. Aşa s-a născut, ca asamblare logică de idei citate, cartea despre care vorbim acum.
În privinţa răspunsului la cea de-a doua întrebare, pentru a mă încadra în puţinele clipe rămase, cu permisiunea dumneavoastră, voi citi micul text eminescian de pe prima copertă a cărţii:
“Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa numita patrie este deasupra naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a mai fi românesc, atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui. Voim şi sperăm nu o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate”.
————- ——– ————–
* Domnul Radu Mihai Crisan a avut amabilitatea sa ne trimita acest script ca urmare a publicarii de catre noi a unei foarte scurte prezentari a lucrarii domniei sale, “Testamentul politic al lui Mihai Eminescu”, care a suscitat vii discutii in randul membrilor comunitatii virtuale AlterMedia.

Anonim spunea...

DA! SUNT REACŢIONAR!
Învierea Neamului întru Mihai Eminescu

(Răspunsul lui Mihai Eminescu la acuzaţia de reacţionarism –
precum şi, totdeodată,
DOIMEA CEA DE O FIINŢĂ a testamentului politic eminescian)

Textul integral al lucrării Radu Mihai Crişan, DA! SUNT REACŢIONAR! ÎNVIEREA NEAMULUI ÎNTRU MIHAI EMINESCU, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2007, I.S.B.N. 978-973-8982-38-3



-CopyFREE-


Motto:

Experienţa însă a dovedit că introducerea de forme lipsite de cuprins este departe de a prezenta o compensaţiune exactă a sacrificiilor pe cari le cere înfiinţarea [lor], că poporul sărăceşte prin risipa de muncă, cu totul disproporţionată cu foloasele ce le poate culege din aceste inovaţiuni.(;)
Ar trebui în sfârşit să se dea un atac eroic cauzelor cari produc degenerescenţa şi diminuarea populaţiunilor, ar trebui ca interesul general să nu ni se pară o utopie, o acţiune zadarnică sau o idee nerealizabilă.
Nepotrivite vor fi fost pentru noi înaintatele forme ale civilizaţiunii pripite, introduse ca o plantă exotică pe pământul nostru, dar cu încetul şi cu stăruinţă cultura se va aclimatiza şi, din cosmopolită, va deveni naţională.

Mihai Eminescu, Formă şi fond, 11 decembrie 1888, Fântâna Blanduziei, în Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 331, 332




CINE ESTE MIHAI EMINESCU

Cine este Mihai Eminescu?

„Dispreţul pentru uzurparea conducerii
de puţinii care nu s-au ridicat măcar prin
inteligenţa, cultura şi munca lor”.


Cine este Mihai Eminescu?

„Evlavia pentru timpurile de cinste, bărbăţie
şi măsură”.


Cine este Mihai Eminescu?

„Afirmarea unităţii româneşti eterne, groaza
de cotropirea străină, care ucide o conştiinţă,
împiedică o desfăşurare, sfarmă un viitor,
lasă fără îngrijire un trecut, pentru a da în loc
jaf şi corupţie, oricare ar fi numele
cotropitorului, al celui dintâi dintre neamurile
de cultură ori a celei din urmă plebi asiatice”.

Nicolae Iorga
Trei extrase din cuvântarea ţinută la 16
octombrie 1911, cu prilejul dezvelirii
statuii lui Mihai Eminescu în Galaţi

Găsiţi textul integral al cuvântării în
volumul: Nicolae Iorga, Eminescu, Ediţie
îngrijită, studiu introductiv, note şi
bibliografie de Nicolae Iliu, Editura
Junimea, Iaşi, 1981, pag. 112, 113






Ţara nu mai poate merge cu această organizare favorabilă reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie ţară românească.
Reacţie ca încercare a unei reconstrucţiuni istorice anterioare fanariotismului, nu mai e cu putinţă în România şi nu suntem utopişti pentru a cere ceea ce n-ar fi cu putinţă nici pentru Dumnezeu din ceruri.
În ţara noastră e de ajuns dacă se asigură înaintarea meritului şi a muncii; e destul atâta, şi numai pentru atâta se cere reorganizarea socială.





„Reacţiune! Reacţiune! Iată cuvintele magice ce trebuie să ne spulbere în ochii ţării, iată acuzarea, pururi reînnoită”1.

1 Mihai Eminescu, Organele de publicitate…, Timpul, 30 decembrie 1878, în Opere, vol. X, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, pag. 162

„Noi declarăm, şi aceasta din toată puterea convicţiunii noastre, că suntem liberali în toată puterea cuvântului şi în tot adevărul său.
Toate libertăţile înscrise în Constituţia noastră le iubim şi le sprijinim; departe de-a urmări răsturnarea lor, le-am apăra, din contra, împotriva acelor ce ar voi să se atingă de ele” 2.

2 ibidem

„Aceea ce nu voim(;) sunt(;) despotismul şi opresiunea prin mulţime, radicalismul şi demagogia.
Este incapacitatea erijată în titlu de merit, prostia şi neştiinţa brevetate ca titluri de recomandare.
Ceea ce combatem este(;) împresurarea atribuţiunilor reciproce ale puterilor statului precum sunt stabilite de Constituţie3”4.

3 Ilustrare: „Cu ocazia formării bugetului pentru anul 1877, Camera a luat iniţiativa facerii lui, şi aceasta fără nici un drept, căci dreptul este al ministrului; el are să-l elaboreze(;) şi să-l aducă în Cameră(;). Dacă în buget ar fi cifre fictive şi erori intenţionate, cine e răspunzător? Camera?”(idem, Tot în numărul nostru de la 20 decembrie…, Timpul, 18 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 174) „Ea nu poate fi apucată şi trasă înaintea judecăţii de nimenea”., ibidem
„Ministerul? Se ascunde dindărătul Camerii şi astfel buna-credinţă în cheltuielile statului rămâne o iluzie”., ibidem
„Şi toate acestea se acopăr cu fraza că între guvern şi Cameră e înţelegere. Apoi să ne ierte: între înţelegere şi complicitate e deosebire cât cerul de pământ. Complici sunt toţi la comiterea de crime chiar, dar înţelegere cinstită nu se poate numi aceasta”., ibidem

4 idem, Organele de publicitate…, Timpul, 30 decembrie 1878, în Opere, vol. X, pag. 162

„Dacă acei care proclamă liberalismul lor au principii mai liberale decât aceste[a] atunci recunoaştem că suntem rămaşi înapoi, dar totodată mărturisim că, de câte ori se vor face încercări de a păşi peste limitele libertăţilor şi aşezămintelor constituţionale, noi ne vom face reacţionari, în adevăratul şi binefăcătorul înţeles al cuvântului” 5.

5 ibidem, pag. 163

„Ceea ce se numeşte reacţiune în alte ţări e atât de departe de noi şi pentru că elementele unei reacţiuni lipsesc – din nefericire(;):”6 „o nobilime ereditară şi istorică7, bogată şi puternică prin maiorate, adică prin dreptul de moştenire al celui dintâi născut; o dinastie asemenea istorică, răsărită din acea nobilime şi identificându-se oarecum cu ea; în fine prerogative politice ereditare, de es[emplu] un Senat compus numai sau aproape [numai] din privilegiaţi. Această clasă privilegiată ar trebui să lupte sau pentru mănţinerea drepturilor ei faţă de tendinţele de uzurpaţiune fie din partea altor clase, fie din partea Coroanei (din partea şefului statului n.n.), sau ar trebui să tindă a recâştiga prerogative pierdute.

6 idem, Nu ştim de unde şi până unde…, Timpul, 5 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 165

7 „Condiţia esenţială, sine qua non a reacţiunii în înţelesul occidental al cuvântului este dinastia moşneană istorică, este aristocraţia moşneană istorică. Există într-adevăr, şi ar fi o temeritate de a o nega, câţiva puţini coborâtori din familii istorice ale ţării, dar oare simplul fapt al descendenţei constituie aristocraţia ca clasă istorică a ţării?”., idem, Se închină omul totdauna şi-n tot locul?…, Timpul, 29 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 357
„Pentru ca să existe o reacţie în adevăratul înţeles al cuvântului ar trebui să fi existat o tradiţie neîntreruptă în clasa reacţionară, ar fi trebuit ca această clasă să fie constituită într-un mod propriu. Ar fi trebuit ca puterea ei materială, proprietatea, să fie inalienabilă, ar fi trebuit c-un cuvânt dreptul continuu de stăpânire. Dar acest drept nu-l avea nici în timpii cei mai vechi nimenea. Oricare român, fie născut din părinţi cu vază, fie din părinţi săraci, se putea ridica, fie prin puterea braţului, fie prin aceea a minţii, la demnităţile cele mai înalte ale statului şi era indiferent, sub domniile pământene, dacă meritul era al unui om din popor sau al unui boier; în acea vreme săracă de bani singura răsplătire pe care statul o putea da şi o dădea era un rang, netransmisibil asupra fiilor, dar care îl punea pe purtătorul acelui rang la adăpostul unor sarcini ale vieţii, impuindu-i însă în locul lor datorii destul de grele, datorii în care viaţa şi averea lui erau espuse.
Dar se va zice că în faptă s-au moştenit atât poziţia socială cât şi averea. Realitatea transmisiunii însă nu trebuie confundată cu dreptul formal al transmisiunii din lumea feudală a Apusului, încât dacă luăm faptului esenţa sa, dreptul, el rămâne atât de indiferent ca şi faptul că un actual bancher a avut un strămoş bancher. Deduce-se-va de aici dreptul esclusiv al strănepotului de a fi el şi numai el bancher? Aceasta ar fi o absurditate.
Aşadar(;) din istorie rezultă că românii au fost totdauna [sub domniile pământene] liberi şi egali înaintea statului. Pentru fiecare din ei exista putinţa de a sui toate treptele sociale şi ţăranul putea deveni atât de bine vornic mare, precum, viceversa, coborâtorii vornicului puteau redeveni, în lipsă de merite, simpli ţărani”., ibidem

Deie-ni-se voie a spune că toate aceste premise(;) nu există la noi.
Clasa privilegiată de mai nainte ajunsese un fel de nobilime de serviciu mai mult decât din naştere, iar despre ereditate nu era nici vorbă. Se-nţelege că existau familii influente şi bogate cari mănţineau un fel de ereditate de facto a prerogativelor în familie, dar acea ereditate nu exista de jure(;).
Cauza pentru care boierimea în ţările noastre n-a ajuns niciodată la acea formă strictă şi nestrămutată a instituţiei din alte ţări, a fost veşnica neaşezare a lucrurilor de la noi din ţară, veşnicele schimbări de domnie cari se făceau în urma influenţelor polone, ungare şi turceşti, căci câteştrei marile puteri vecine căutau să absoarbă pe socoteala lor patria noastră, iar aceasta căuta să pareze tendinţele lor prin alegerea unui Domn cât se poate de plăcut vecinului aceluia care pentru moment era mai puternic.
Nu tăgăduim că aceasta era o politică de slăbiciune, dar, bună-rea cum era, a prezervat ţara de lucrul cel mai rău din toate, de căderea pe mâini străine, şi tot politica aceasta a fost cauza neaşezării dinăuntru, cauza pentru care nu s-a cristalizat din fierberea vieţii istorice un miez statornic al unei nobilimi naţionale care să aibă voinţa şi puterea de-a rezista tuturor încercărilor necoapte şi costisitoare de înnoire şi de pospăială apuseană8”9.

8 De-aceea, „a trebuit (de-aceea s-a ajuns n.n.) să se dărâme toate îngrădirile cu cari se încunjurase clasele vechei Românii: fie tagme spirituale, fie bresle economice, fie în fine avere imobiliară; a trebuit ca în locul tuturor acestor prejudicii din evul mediu, naţionale, să se puie drept măsurătoare banul cosmopolit, pentru a deosebi om de om; a trebuit în fine ca ideile marii Revoluţii franţeze să se introducă pe deplin în ţara noastră şi în organizarea noastră socială pentru ca, în virtutea acelor principii admise şi aplaudate de noi, de demagogia mare şi mică, să ajungem a ni se impune dinafară, prin străini, legi organice pentru ţara noastră proprie; şi a trebuit(;) ca prin tractate internaţionale să ni se dicteze cu sila lucruri pe care nu ni le-a(;) dictat Baiazid Ilderim, învingătorul creştinătăţii; a trebuit libera-cugetare să fie cult erijat în public şi apărat de guvern şi de organele lui în contra unei Biserici ce domneşte de-o mie de ani pe pământul nostru; a trebuit ca(;) ultima consecuenţă a discompunerii spiritului public să fie americanismul, teoria de om şi om fără deosebire de rasă, origine şi limbă, statul raţional al mizeriei şi ambiţiilor personale în locul statului naţional şi natural, în locul societăţii naţionale, răsărite pe baze istorice, în locul limbei romanice şi a originei traco-latine”., idem, Trei zile de-a rândul…, Timpul, 20 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 191
Stat raţional asupra căruia, dau doar un singur exemplu: „art[icolul] 44 al Tratatului de la Berlin a fost înscris în instrumentul păcii”(idem, Deosebirea între aceste două declaraţii…, Timpul, 1 martie 1879, în Opere, vol. X, pag. 202), deşi „Europa cunoaşte pe deplin cestiunea evreilor din România”., ibidem
Întrucât „în cazul de faţă religiunea necreştină şi rasa străină sunt două lucruri ce se acoper pe deplin, sunt în realitate unul şi acelaşi lucru”(idem, Ieri şi alaltăieri Camera…, Timpul, 27 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 199), iar „acea rasă având imediat tendinţa de-a pune mâna pe proprietatea nemişcătoare a românului, iar mediat de a pune mâna pe statul lui, adică pe ţara lui”., ibidem
Şi-având-o, să se reţină aceasta!, în condiţiile în care „pretutindene în Europa evreii emancipaţi, amestecându-se în cultura ţării, au falsificat-o şi au corupt-o”(idem, Vechea imputare…, Timpul, 19 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag. 272); în condiţiile în care aici „formează acea nemăsurată populaţie cu desăvârşire improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăţii românului”(idem, De când naţia…, Timpul, 24 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag. 278); în condiţiile în care „evreii fiind clasă de mijloc şi legislaţiunea liberală fiind [în] esclusiv[itate] în favorul acestei clase, ei vor deveni aici stăpânii privilegiaţi şi românul slugă la jidan”.(idem, Vechea imputare…, Timpul, 19 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag. 272) Şi, deloc în ultimul rând, în condiţiile în care-„i vedem aliaţi cu toţi străinii de pe faţa Pământului contra ţării în care trăiesc şi a poporului de pe spatele căruia subzistă”., idem, Ne e silă…, Timpul, 1 august 1879, în Opere, vol. X, pag. 307
„Invazie ascunsă şi ca după un ordin secret a(;) evreilor la noi, solidaritatea dintre aceştia şi evreii din lumea întreagă a cărei dovadă este Alianţa [Israelită Universală], apelul la străini făcut de evreii pretinşi pământeni, pericolele economice(;)”…, idem, În şedinţa de ieri a Camerei…, Timpul, 4 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 325
„Rămâne dilema intactă, că acei cari au apelat la străini pentru drepturi sunt sau pământeni, cum se pretind, sau străini. Dacă sunt pământeni sunt trădători ce trebuie trataţi ca nişte oameni care conspiră contra Statului român, dacă sunt străini, mai avem oare să stăm la sfat dacă trebuie să-i admitem sau să-i respingem?”, ibidem
Fiindcă: „A solicita intervenirea diplomatică sau înarmată a străinilor contra ţării în care trăieşti este un act de înaltă trădare comis împotriva acelei ţări.
Alianţa solicită pe toate căile această intervenire.
Mii de evrei din ţară fac parte din Alianţă.
Deci mii de evrei din ţară sunt trădători.
În Rusia i-ar aştepta pe asemenea oameni Siberia, în Franţa deportarea, în alte locuri închisoarea; la noi însă se bucură de deplină libertate, ne înjură prin presa evreiască cum poftesc şi noi îi lăsăm să-şi joace caii după cum le e voia şi dorinţa inimii”., idem, Ne e silă…, Timpul, 1 august 1879, în Opere, vol. X, pag. 305, 306
„Proteguiţi înainte de jurisdicţiunea consulară(;), evreii s-au bucurat numai de drepturi timp îndelungat de ani fără a avea nici o altă datorie(;) decât aceea de-a plăti o neînsemnată contribuţie la câteva mii de lei vechi, a cărei repartiţie rămânea la libera voinţă a comunităţilor lor religioase. Dar poziţia aceasta privilegiată la adăpost de toate datoriile, destul de grele pentru clasele vechi ale societăţii române, căci erau datorii ce se prestau în natură, apoi spiritul de esclusivism al rasei evreieşti ca atare, abstracţie făcând de ritul ei religios, care a fost întotdeauna pe deplin liber în ţară la noi, caracteristica lipsă de interes a evreilor pentru tot ce constituie viaţa noastră naţională, sentimentul lor propriu că sunt o rasă străină, numirile despreţuitoare pe cari în limbagiul lor vulgar le dau creştinilor în genere, românilor în particular, toate acestea şi multe altele încă i-au făcut să rămâie un popor aparte fără nici un fel de aplecare de-a împărtăşi vederile noastre naţionale. Primiţi în şcoalele noastre în mod cu totul egal cu românii, premiaţi şi distinşi dacă învăţau bine tocmai acei cari au învăţat carte de la noi, în şcoale nu întreţinute din dările lor, ci din veniturile bunurilor mânăstireşti creştine, tocmai elevii şcoalelor noastre sunt mai aprigi duşmani ai naţionalităţii române, tocmai ei fac parte din Alianţa Izraelită, căreia nu-i întru nimic de-a pune cestiunea de existenţa unui stat format în mod istoric şi durând de sute de ani numai dacă nu se vor da drepturi egale la o minoritate de imigranţi de-o dată foarte recentă.
Şi toată mişcarea aceasta se bazează pe teoria cu desăvârşire neadevărată că există români izraeliţi, români de confesiune mozaică.
Dar aceşti «români» vorbesc româneşte în familiile lor? Nu”., idem, Dacă proiectul maiorităţii…, Timpul, 7 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 291
„Nu există români de rit izraelit, pentru că nu există izraeliţi cari-n familie să vorbească româneşte, pentru că nu există (afară de extrem de rare excepţii n.n.) izraeliţi care să intre în relaţii de căsătorie cu românii, c-un cuvânt pentru că evreul e evreu, se simte evreu şi pân-acuma nici n-a voit să fie altceva decât evreu”., ibidem, pag. 291, 292
„Lucrul acesta, această nesolidaritate a evreilor cu popoarele în mijlocul cărora trăiesc, a mers atât de departe încât aceiaş(i) evrei cari erau furnizori ai armatei imperiale ruseşti erau pe de altă parte furnisori de arme ai turcilor, deşi acele arme nu aveau altă destinaţie decât de a fi descărcate asupra ruşilor, adică asupra compatrioţilor acelori furnizori evrei.
În treacăt mai pomenim şi că evreii din ţară, în timpul intrării armatelor ruseşti la noi, au scos cuie din şinele drumurilor de fier pentru a periclita viaţa soldaţilor ruşi din vagoane, aceasta ştiind bine că asemenea crime puteau să se descarce asupra ţării în care ei trăiesc”., idem, Ziarele guvernului…, Timpul, 22 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 305
„Dacă numărul lor ar fi neînsemnat sau dacă, mare fiind, ar fi asimilabil, atunci cestiunea n-ar fi gravă. Dar a face loc în sânul nostru unei naţionalităţi străine, care se simte străină şi constituie prin organizarea ei un stat în stat, ar fi a ne face jertfa unei mistificaţiuni, a unei minciuni etnologice. Înţelegem prea bine [că] art. 7 era o piedecă absolută, care oprea încetăţenirea chiar a evreilor ce au ferma voinţă de-a deveni români, înţelegem asemenea că o piedică absolută, care nu permitea nici o concesie, trebuie înlăturată, cu sau fără art. 44, dar nu înţelegem a declara deodată de români sau de asimilabili o masă de oameni care înafară pretextează a fi română, iar înăuntru continuă a cultiva un dialect barbar, care-n familii nu vorbeşte româneşte, care-n creştin şi-n român vede un duşman bun de exploatat şi nimic mai mult”., idem, Proiectul maiorităţii…, Timpul, 7 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 292
„Puterile n-au decât să trimită o comisie care să meargă din oraş în oraş şi să se convingă că nu există nici umbră de român izraelit, afară doar de câteva rare, foarte rare escepţii, pe care le-am putea cita anume”., ibidem
„Legile restrictive care-au existat pân-acum zece-cincisprezece ani în mai toate statele cele mai civilizate sunt dovezi clare că evreii au fost consideraţi pretutindeni ca străini neasimilabili, îngăduiţi într-adevăr, dar numai îngăduiţi. Admiterea evreilor în cetăţenia prusiană era până la 1869 foarte strict circumscrisă şi cu toate acestea nici această admitere nu era absolută: evreii totuşi rămâneau escluşi de la posturi cari cer încrederea publică”., ibidem
„O dovadă despre exactitatea cu care diplomaţia e informată despre starea noastră socială şi economică, ne-a dat acum câţiva ani raportul domnului cavaler de Bosizio. Era deci aproape de necrezut ca aceleaşi persoane cari văd atât de limpede cestiunile zilei să fie în cestiunea evreilor jertfa unei mistificaţiuni. Din capul locului n-am crezut-o aceasta; de la început am susţinut deci că diplomaţia europeană cunoaşte prea bine stările de lucruri de la noi, că ea nu poate crede fabulele născocite de Alianţă despre persecuţiuni religioase, că o lume întreagă nu poate fi indusă în eroare de presa evreiască şi semievreiască din centrele Europei”., idem, «Fremdenblatt», ziar oficios…, Timpul, 10 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 295
„Era uşor de-a presupune deci că întreaga cestiune umanitară-religioasă pe care presa guvernamentală călăreşte cu atâta…inteligenţă era un moft inventat de Alianţa izraelită şi că în fond lucrurile corespund cu interese materiale concrete”., ibidem
„Toate gazetele evreieşti din cele patru unghiuri ale lumii, cu insolenţa caracteristică şi tradiţională a neamului lor pribeag, au aruncat asupră-ne toată murdăria penelor lor neruşinate”., idem, Trebuie să aibă cineva…, Timpul, 4 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 287
„Dacă lucrul s-ar fi mărginit aici, dacă numai sectarii lui Mamona ar fi scuipat asupră-ne, n-am fi avut nimic de zis, am fi lăsat să treacă lucrul neobservat. Orice s-ar zice, între noi şi evrei e o deosebire de rasă, care nu ne permite nouă s-avem faţă cu dânşii în împrejurări de onoare decât despreţ şi numai despreţ. Noblesse oblige. Oricât de nenorociţi am fi prin împrejurări istorice de diferite naturi, suntem un popor care a ştiut şi va şti, oricând va fi nevoie, să-şi plătească cu prisos datoria de sânge, suntem un neam de oameni lipit, prin tradiţii, moravuri şi limbă, de un petic de pământ, pe care, cu titluri netăgăduite, îl putem numi ţara noastră. Între noi prin urmare şi un soi de oameni împrăştiaţi pe toată faţa Pamântului, a căror patrie sunt târgurile unde dobânda e mai mare, unde specula fără frâu găseşte mai puţine stavile, unde cuvântul omenie are mai puţin înţeles; între noi şi această rasă cosmopolită, care la Viena e vieneză, la Paris pariziană, la Veneţia veneţiană şi pretutindeni evreiască; între o naţiune care câştigă pe pământul său ca să trăiască apărându-l cu sângele ei oricând şi o corporaţie lipsită de cel din urmă sentiment de demnitate bărbătească, care trăieşte pe tot Pământul ca să câştige, a(i) cărei membri se ţin ca stolurile de păsări răpitoare pe urma oştirilor beligerante pentru a strânge avuţii din bălţile de sânge; între noi – zicem – şi această onorabilă corporaţie cestiune de onoare nu poate fi cât lumea, şi astfel n-am fi avut nimic de zis în privinţa insolenţei presei evreieşti dacă n-ar fi găsit răsunet şi canal de scurgere la noi, chiar în coloanele foii ministeriale”., ibidem, pag. 287, 288
„Aşadar noi românii admitem teoria(;) că într-adevăr evreii sunt un popor, adoptăm chiar că ei sunt cel mai remarcabil popor – din multe puncte de vedere – asemenea că sunt poporul ales al lui Dumnezeu; dar odată admise aceste teorii ad majorem Dei gloriam ni se va concede că în asemenea condiţii să nu-i privim drept români şi să le refuzăm net drepturi cari în această ţară nu li se cuvin decât numai românilor şi cari li s-au îngăduit, cu multă imprudenţă, şi străinilor creştini”., idem, De când a început…, Timpul, 14 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 297
„A lua peste picior Tratatul de la Berlin! Dar cine-l ia peste picior? Am călcat sau călcăm noi Tratatul neîndeplinind art. 44 tale quale? Spune Tratatul undeva că acea dispoziţie e absolut obligatorie pentru noi precum a fost pentru Turcia, este el o îndatorire ce ni se pune sub orice împrejurări? Nu.
Tratatul zice: Liberă sunt eu Europă de-a-ţi recunoaşte sau nu independenţa; ţi-o recunosc dacă admiţi art. 44, nu ţi-o recunosc dacă nu-l admiţi.
Unde(;) obligaţiunea absolută de-a îndeplini art. 44 numaidecât şi oricum ar propunea-o guvernul?
Neadmiţând art. 44, rămânem în poziţia în care am fost înaintea războiului, adecă vasali nominali ai Porţii, cu deosebirea numai că Poarta însăşi nu ne-a pus deloc această condiţie, că ea ne-a recunoscut independenţa din capul locului, încât am rămânea vasali unei Puteri care s-a lepădat de vasalitatea noastră prin două tratate consecutive, prin cel de la San-Stefano şi prin cel de la Berlin.
Poziţia noastră ar fi aşadar o independenţă reală, nerecunoscută însă de o parte dintre Puteri. Acestea toate fără ca noi să fi călcat Tratatul de la Berlin, căci, neprimind un beneficiu ce ni se acordă sub o condiţie ce ni se cere, nu poate zice nimeni că am fi călcat noi tratatul, abstracţie făcând de împrejurarea că nici nu îl putem călca, de vreme ce, nefiind nici făcut, nici iscălit de noi, el nu poate coprinde nici îndatoriri, nici drepturi ale noastre proprii.
Astfel stă dar cestiunea din punct de vedere curat raţional şi(;) nu e altă primejdie decât ca independenţa noastră reală să nu fie recunoscută numaidecât”., idem, Marea majoritate…, Timpul, 27 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag. 281, 282
„Abia de e nevoie a adăuga că independenţa este un fapt care există recunoscut sau nerecunoscut fiind. În alte timpuri independenţa şi recunoaşterea regalităţii legitime atârna de confirmarea Papei; asta nu i-a oprit pe principii necatolici de-a exista ca atari şi de-a fi într-adevăr independenţi şi fără binecuvântarea specială a Sanctităţii Sale”., ibidem, pag. 282
De altfel, „Puterile europene au recunoscut înşile că pretenţiile evreilor în România sunt neîndreptăţite. Austria şi Rusia au încheiat deja tractate în acest senz cu România, cine nu le va încheia tot astfel poate să ne scutească cu dragostea”.(idem, Timpul reproduce…, Curierul de Iaşi, 5 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Ed. cit., 1980, pag. 281) „Pentru români, egala îndreptăţire a 600.000 de lipitori şi precupeţi este(;) o cestiune de moarte şi viaţă, şi poporul nostru cred c-ar prefera moartea repede prin sabie decât moartea lentă prin vitriol.
Concedem că între aceşti 600.000 va fi unul la sută care să producă ceva prin sine şi să ţie la ţară şi la popor, dar când în ţară avem 700.000 de lucrători cari produc, ţăranii, nu-nţelegem alături cu aceştia 600.000 de speculanţi ai productelor, încât fiecare evreu să trăiască din precupeţirea muncii unui singur ţăran român. Drepturile dumnealor civile şi publice nu-nsemnează decât dreptul de a esploata poporul nostru în bună voie. Plece 99 de procente în America, ca să-şi câştige acolo prin muncă productivă pâinea de toate zilele şi atunci cu cei ce vor rămânea ne vom împăca uşor, dar pân-atunci să mai fie încă şepte alianţe, ca cea universală, care să conspire cu uşile închise în contra naţiei româneşti, noi vom şti să li arătăm totdeauna lungul nasului, căci nu ne spăriem nici de înjurăturile presei jidoveşti, nici de declamaţiile oratorilor idealişti pe câtă vreme e vorba de existenţa poporului nostru. Dacă voiesc să ne cucerească, n-au decât s-o facă…făţiş, ca toate naţiile, cu arma-n mână. Dar cu tertipuri şi apucături nu merge deocamdată. În numărul în care sunt la noi evreii rămân străini de rit necreştin, ce nu se pot nici contopi cu poporul nostru, nici pot pretinde mai mult decât de a fi suferiţi, şi ne pare că n-au nici o cauză de a se plânge de toleranţa noastră. Dacă gustul li-e numaidecât după drepturi egale, conform «contractului social», iată, Austria-i aproape, apoi Germania, Anglia, Franţa, Italia, cine-i opreşte de a merge cu drumul de fier unde li vine la îndemână, ca să se bucure de toate drepturile posibile?
Putem spune cu drept cuvânt şi tare: că poziţia evreilor, în ţările în cari nu se bucură de egalitate e cu mult mai bună decât acolo unde ei se bucură de ea; de aceea geme Rusia de ei, de aceea ne-au inundat pe noi. Oriunde e teren pentru neagra speculaţiune, evreul e-acasă, iar vaietele şi plângerile contra persecuţiunii sunt mofturi cari să acopere de mai nainte modul neomenos în care sug ţările pe care au căzut ca lăcusta.
Că sunt şi evrei ce merită egala îndreptăţire – cine o contestă? Dar noi nu suntem Sabaot care voia, pentr-un drept, să cruţe Sodoma, nu putem, pentru numărul mărginit de evrei folositori ţării, să dăm depline drepturi sutelor de mii de venetici neproductivi, care-n ultima linie trăiesc din precupeţirea muncii, ba a vieţii poporului nostru”., ibidem
„O seminţie care câştigă toate drepturile fără sacrificii şi muncă e cea evreiască. La orice popor drepturile publice şi [cele] private au fost rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate. Dacă exista aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzaţia muncii războinice; dacă ţăranii, cari pretutindeni au fost aserviţi, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a fost oarecum răsplata pentru că în vremuri trecute ei singuri au purtat povara instituţiilor; dacă partera clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de raţionalişti.
Clerul a dezbătut popoarele nouă ale Europei din mrejile unor credinţe şi obiceiuri în cari puterea fizică juca cel întâi rol, căci dovedit este că atât zeul suprem al germanilor ca şi cel al celţilor şi al slavilor a fost un Dumnezeu al războiului, al sângiurilor, un Dumnezeu al puterei brute. Îmblânzirea treptată a lumei nouă este un netăgăduit merit al religiei creştine; afară de aceea ea a mai fost şi păstrătorul culturei antice.
Ce servicii au adus omenirei îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc? Ocupându-se pretutindeni numai cu traficarea muncii streine, alegându-şi de patrie numai ţările acele unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupţie,(;) evreul trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, fiind pretutindeni semnul sigur, simptomul unei boli sociale, a unei crize în viaţa poporului, care, ca în Polonia, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii.
Dar oare în ce constă corupţia socială, acest element care-l atrage pe evreu c-o putere elementară? Ea consistă în despreţul muncii, care cu toate acestea e singura creatoare a tuturor drepturilor. Când munca unei clase într-un popor nu mai ecuivalează drepturile de care ea se bucură, atunci acea clasă e coruptă, atunci ea trăieşte din traficul unei munci străine, atunci ea samănă cu evreul, care nicăiri nu face altceva decât precupeţeşte lucrul străin”., idem, Evreii şi Conferinţa, Curierul de Iaşi, 9 ianuarie 1877, în Opere, vol. IX, pag. 299, 300
„Revenim la evrei şi-i întrebăm – nu de ce spun minciuni prin gazetele străine, căci minciuna este spiritul negrei speculaţii – ci[:] de se plâng?
În Austro-Ungaria ei au toate drepturile posibile şi imposibile, de ce vin la noi? În Rusia sunt egali cu ruşii – de ce vin la noi? În Turcia le zâmbeşte egala îndreptăţire – ce caută la noi? Au n-au ştiut ei sub ce condiţii numai pot trece în România? Au n-au ştiut că în această ţară nu pot fi decât cel mult suferiţi, că această ţară, din nefericire pân-acum locul de luptă între roiurile Răsăritului şi aşezările Apusului, a ajuns să răsufle şi că e sătulă de stăpâni pentru a nu mai voi stăpâni evrei?
Ni pare rău de acei puţini evrei cari, prin valoarea lor personală, merită a forma o escepţie, dar restul…? Prin ce muncă sau sacrificii şi-a[u] câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tatarii, polonii şi ungurii? Lor li-au pus turcii, când au înfrânt tractatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări, s-a dezgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei şi-a câştigat neamul românesc un loc sub soare? De când rachiul este un element de civilizaţie?”, ibidem, pag. 300
„Prin legea monopolului băuturilor spirtoase s-a hotărât ca numai alegători în comună să poată fi cârciumari la ţară. Cu drept cuvânt. Ce garanţii poate da o venitură, un nimene, un sudit cezaro-crăiesc că băuturile nu vor fi falşificate, cum şi sunt, deci stricăcioase sănătăţii. Deja deputaţii ţărani din adunarea adhoc s-au plâns prin memoriul lor că aceşti oameni li otrăvesc băuturile, prefăcând zilele de odihnă legiuită în zilele de omorâre lentă şi sigură.
Astăzi, când un prefect opreşte de la acest trafic pe un evreu, Pesther-Lloyd, organ redactat de evrei şi după el Journal des Débats (item) descriu scene sălbatice din Turkestan ca petrecându-se în România. Fie liniştiţi. Un fir de păr din capul suditului chezaro-crăiesc n-a fost atins de nimeni, nici averea lui mistuită de mânele populaţiei româneşti.
Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoală zidită de români băncile afară, esmite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat de grăniţeri cari depururea au luptat pentru Casa de Austria, cărora Maria Terezia le-a cusut cu mâna ei proprie o flamură cu inscripţia Virtus romana rediviva, - făcut-au caz presa austriecească de aceasta? Nici vorbă. Dar un prefect din România cutează de a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire”., ibidem
„Se-nţelege. Punând mâna pe presa europeană, care în genere nu mai are de ţintă luminarea, ci escitarea urelor între clase şi popoare, uşor li-e să spună orice minciună patentă. Publicul cafenelelor, blazat de ipercultura europeană şi setos de noutăţi de senzaţie, găseşte plăcere în citirea monstruozităţilor ce se vor fi petrecând în România. Evreii fac din jurnalistica europeană ceea ce au făcut din băuturile spirtoase la noi – otravă. Ei au încercat a otrăvi şi literatura germană cu acele scrieri pe cari oamenii c-un simţământ mai firesc le numesc francezo-ebraice, ei au introdus uşurinţa pariziană în discuţiile cele mai grave, veninul în relaţiile sociale; în Austro-Ungaria sumuţă popor contra popor, în Germania confesie contra confesie şi ginte contra ginte. Evreul care redigează Pesther-Lloyd şi sumuţă pe maghiari contra germanilor şi a celorlalte naţionalităţi este acelaş care prin Neue freie Presse sumuţă pe germani contra maghiarilor. În toate ţările ţin cu cel tare, niciodată cu cel apăsat, şi se unesc cu acela întru traficarea şi esploatarea puterilor pozitive ale poporului”., ibidem, pag. 300, 301
„Prigoniţi n-au fost la noi evreii niciodată. Restricţiuni juridice au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei, veniţi din Polonia, libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, cari pe la 1560 au început să ne calce tractatele nu l-au avut niciodată, deşi religia mozaică e pentru spiritul ascetic şi îngăduitor al religiei creştine tot atâta de străină ca şi cea mahometană. Afară de aceea aveau dreptul liberei negustorii cu manufacturi străine, – dar aicea se mărginea totul şi aşa ar fi trebuit să rămâie. Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată cu contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nimene nicicând, şi de la care, chiar când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieceşti, deşi sunt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii”., ibidem, pag. 301
„C-un cuvânt evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu munceşte; iar traficul şi scumpirea artificială a mijloacelor de trai nu este muncă, şi aproape numai într-aceasta conzistă a evreului. Evreul nu cere, ca clasa de mijloc din secolul al XVII-lea, libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e vecinic consumator, niciodată producător şi desigur că numai cu foarte rară escepţie se va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă. Dacă e meseriaş, e superficial, lucrează numai pentru ochi. De aceea chiar la noi, unde împrejurările ar trebui să-i silească la muncă, vom găsi că ei reprezintă meseria superficială. Cel mai solid meseriaş e şi aici în ţară românul sau germanul sau cehul, niciodată evreul. El reprezintă concurenţa nesănătoasă a muncii rele, superficiale, cu munca dreaptă şi temeinică. Ieftin şi rău e deviza evreului până ce ruinează pe lucrătorul creştin, scump şi rău e deviza lui când rămâne stăpânul pieţii”., ibidem
„Drept că înmulţirea evreilor în ţările noastre a mers mână în mână cu reformele în senz liberal, că acestea au ajutat înmulţirea furnicarilor. Deja Regulamentul Organic, care a pus ciocoimea alături cu boierii vechi, dându-i o egalitate de drepturi pe care n-o merita, a făcut ca fiecare din aceşti noi aristocraţi cari fugeau de muncă şi aspirau la slujbuşoare să aibă câte un asociat jidan sub formă de orândariu pe peticuţele lor de moşii; tot acel regulament a desfiinţat de jure breslele, aceste clase puternice şi bine constituite de meseriaşi. În urmă alte reforme, şi mai liberale, au deschis uşa funcţiilor statului, înmulţite la infinit, tuturor feciorilor de popă şi de negustori cari nu reprezentau nici avere, nici inteligenţă şi cari găseau mai comod a trăi din funcţii plătite de stat şi de comune decât din munca lor proprie, din îndeletnicirea cu meşteşugul părinţilor lor. Astfel s-au înmulţit ruşinea de muncă şi proletariatul condeiului, această clasă vecinic nenorocită, condamnată la celibat şi la mizerie, luptând prin ură, intrigi, calomnii şi vicleşug pentru pânea amară a bugetului şi înecând c-o rară obrăznicie orice muncă spirituală adevărată, orice merit adevărat”., ibidem
„Dar ce să mai vorbim asupra acestei materii? Prin pripirea celor crescuţi de mici copii la Paris ni s-au îngreuiat preste măsură lupta pentru existenţă, libertăţile nu sunt decât tot atâtea forme de nelibertăţi, căci liber nu e decât omul ce trăieşte din munca productivă a (;) sa(;). Numai acela e în stare de a aproba binele unde-l vede şi munca temeinică.
Dar cei cari îşi fac din ponegrirea meritului, din calomnie şi intrigă o meserie pentru a trăi de pe-o zi pe alta, aceia, chiar recunoscând adevărul în fundul sufletului lor, căci acesta li se impune, se vor feri de a-l spune, ba vor reprezenta chiar contrariul.
E prea firesc ca în ţara reputaţiilor uzurpate, a jurnaliştilor fără carte, administratorilor fără ştiinţă, profesorilor fără elevi, academicienilor etc., într-o ţară unde aproape toţi reprezintă numai forma goală a culturii, nicidecum cuprinsul, evreii, cari samănă în superficialitatea muncii cu generaţia actuală din România, călărind pe fraze umanitare şi egalitare(;) să ceară drepturi egale cu noi”., ibidem, pag. 301, 302
„Cine ştie cât de departe suntem de-a urâ pe evrei – şi aceasta o poate pricepe orice om cu privirea clară – acela va vedea că în toate măsurile noastre restrictive numai dreapta judecată şi instinctul de conservare au jucat singure rolul principal.
Domnia fanarioţilor a putrezit clasele noastre sociale; aristocraţia noastră, din războinică şi mândră ce era, a fost devenit în cea mai mare parte servilă, încrucişându-se cu stârpitura grecului modern, care e tot atât de şiret, dar mai corupt decât evreul de rând. Prin urmare clasa înaltă a societăţii noastre, care luase de la grecul constantinopolitan toată lenea, tot bizantinismul, se lasă uşor înăduşită de cicoimea ei, de foastele ei slugi, cari, fără nici o muncă meritoasă pentru societate, se urcă repede în locul vechei aristocraţii, ce dedese aşa de tare îndărăt. Se va găsi că lenea este caracteristică românului «ridicat», pentru că s-au şi ridicat din clase leneşe, din privilegiaţi mici. Rămânea deci o singură clasă muncitoare, din a cării esploatare trebuia să trăiască toată societatea română – ţăranul. Dar chiar esploatarea directă era o muncă prea grea pentru aristocraţia foştilor cafegii şi ciubuccii, de aceea şi-au introdus pretutindeni câte-un asociat activ chezaro-crăiesc – câte-un evreu. Acelaşi proces se repetează însă. Precum ciocoimea a alungat pe boierii vechi din locul lor, tot astfel evreii, având numai dreptul de a cumpăra bunuri imobile la ţară, ar lua în mâni proprietatea de mijloc, ai cărei arendaşi sunt deja astăzi, iar neamul românesc ar ajunge cu desăvârşire proletar”., ibidem, pag. 302
„Pericolul nu este în împrejurarea că evreii ar acapara toată proprietatea, ci într-aceea că ei nu sunt – nu pot fi români, precum în genere nu sunt nici pot fi germani, engleji, franţuji, italiani. De ce să ne înşelăm de bună voie, arătând că înlăuntrul altor naţii ei au ajuns la cutare sau cutare grad de cultură? Nu vedem azi că simţământul de rasă e mai puternic în ei decât patriotismul, decât iubirea pentru naţia în mijlocul căreia trăiesc?
Nu-i vedem formând prin alianţa izraelită o internaţională curat ebraică, după a noastră părere mai periculoasă, pentru ca mai mincinoasă, decât cea a lucrătorilor sau aceea a iezuiţilor? Căci aceste două din urmă reprezintă un ideal – fals ideal la amândoi, dar având fiecare partea sa eternă, dragă omenirei”., ibidem
„Cea dintâi se bazează pe sfinţenia muncii, pe convingerea cu totul dreaptă că munca temeinică este singura îndreptăţire pe acest Pământ; dar pe da altă parte acelaşi ideal nu recunoaşte capitalizarea muncii şi înnobilarea ei sub forma artei, a literaturii, a ştiinţei, cari fără acea capitalizare n-ar fi cu putinţă. Dacă libertatea muncii productive este motorul societăţii, sâmburele care-i dă consistenţă este capitalul. Împăcarea între muncă şi capital va fi poate grea, este poate chiar cu neputinţă; dar tendenţa ca atare rămâne în sine ideală, conformă cu religia creştină în partea ei etică. – Iezuitismul pe de altă parte consistă iarăşi pe-o raţionare parte dreaptă, [parte] falsă. Întemeindu-se pe teoria, subînţeleasă tacite, foarte pesimistă, că partea cea mai mare a oamenilor nu ştie a face o întrebuinţare dreaptă de puţinele dramuri de crieri cu cari i-a înzestrat natura, că acea parte, lăsată în voia liberă a instinctelor sale, e roabă pântecului şi unealtă în mâinile şarlatanilor de tot soiul, care ştiu să-i linguşească patimile rele, iezuitismul a încercat a ţinea clasele de jos într-un binefăcător semiîntuneric, puindu-şi drept ţintă – nu cultivarea minţii, căci desperase a scoate trandafiri dintr-o buruiană rea şi menită orbirei – ci caracterul prin credinţe metafizice. De aceea se va găsi preste tot că popoarele catolice sunt mai vesele şi mai frumoase decât cele protestante, tocmai pentru că această Biserică a abstras de la cultura minţii şi a avut în vedere numai îmblânzirea, înfrumuseţarea simţimentelor prin muzică, sculptură, arhitectură, zugrăvie şi prin credinţe care se sustrăgeau prin sfinţenia lor de la orice controversă. Dar pre de altă parte aceeaşi şcoală era fireşte prigonitoarea aristocraţiei spiritului, a acelor oameni seculari la cari caracterul, oricare ar fi fost, rămânea cu totul neutralizat de enorma cantitate a creierului şi cari vedeau toate lucrurile lumii în deplina lor claritate. Catolicismul n-a avut talentul de a-şi asocia pe aceşti oameni – de aceea este şi azi încălcat de o droaie de homunculi cari, bazându-se pe acele autorităţi persecutate de Biserică, o persecută azi pe ea. Şi într-aceasta a consistat partea falşă a ceea ce am numit iezuitism, pentru a caracteriza tendinţa politică a Bisericei”., ibidem, pag. 302, 303
„Dar ce reprezintă «alianţa izraelită» cu filialele ei din America, Anglia, Austro-Ungaria, Franţa, Italia, România? Se pretinde că, fiind evreii pretutindene oprimaţi, această alianţă are drept scop să-i scape de opresiune.
Să vedem ce grozav de oprimaţi sunt la noi.
Comerţ şi capitalii în mâinile lor, proprietatea fonciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor, arenzile de moşii în Moldova item, pe sub mână tot debitul tutunului şi a(l) băuturilor spirtoase, negoţ de import şi export, c-un cuvânt toate arteriile vieţii economice cari se bazează pe speculă? În ce consistă grozava opresiune de care se plâng? Şi, dacă se plâng, de ce nu aleg alte terenuri decât România, alte ţări unde sunt egali în toate cu cetăţenii statului? De ce nu Austria, Franţa, Germania ş.a.?
De ce? Pentru că nu există opresiune, pentru că nu există persecuţie, – iar drepturile câte nu le au, nici nu le merită.
Ei singuri, cu totul deosebiţi şi având tendenţe deosebite de popor, vorbind în familii limba germană, abonaţi la ziare duşmane nouă şi hrănind împrotiva noastră un spirit duşmănesc şi cuceritor, ei(;) nu compensează întru nimic munca poporului care-i susţine. Apoi sunt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră. Până şi ungarii – care numa-n gropi nu dau de cuminţi – îşi închipuiau într-un rând o stăpânire a Moldovei prin evrei şi ceangăi, pentru că ştiau că evreul s-ar asocia cu orişicine împrotiva poporului românesc”., ibidem, pag. 303
„Şi astăzi, când poate existenţa noastră e în joc, când ni se dispută drepturi seculare, emanate din capitulaţiile luminaţilor Domni ai acestor ţări, tot ei şi prin uneltirea «alianţilor» ni îngreuiază poziţia, trecând peste capetele noastre, cerând drepturi de la străini, de la duşmanii noştri chiar.
Ştiu dumnealor ce i-ar aştepta în Germania pentr-o asemenea faptă, pentru gravura din Monde illustré, pentru articolul mincinos din Pesther-Lloyd, pentru apelările la străini în trebile interne ale ţării? Munca silnică sau închisoarea.
De aceea vom rezuma judecata în forma unui fetva al Şeicului-ül-Islam zicând: Legea zice că cine conspiră cu străinii în contra instituţiilor ţării şi a poporului în mijlocul căruia trăieşte este un trădător.
Merită un trădător drepturi?
NU”., ibidem, pag. 303
„Sub titlul Închipuitele persecuţiuni în contra evreilor «Românul» publică două adrese, una a delegaţilor societăţii Românizarea, alta semnată de vro 20 de persoane, prin cari se desmint ştirile aduse de ziarele străine.
Pentru noi cea dentâi e mai importantă, căci ne arată singura cale pe cari evreii vor putea s-ajungă la egalitate cu cetăţenii statului român. Numai vorbind în familie limba românească, numai încrucişându-se prin căsătorii interconfesionale cu românii vor putea deveni cu vremea ajutători întru purtarea sarcinii de cultură a ţării româneşti, numai atunci vor intra în conmembraţiunea socială a românilor şi se vor preface în trup din trupul nostru. Până atunci naţia însă îi va simţi ca pe ceva străin în corpul ei, ca pe un parazit care usucă măduva străvechiului stejar”., ibidem
„Adăugim din nou că ni pare rău de acei relativ puţini, chiar dacă s-ar compune din 2-3000, cari s-au identificat cu această ţară, şi totuşi trebuie să se vadă în aceleaşi condiţii de drept public cu imigranţii mai proaspeţi;(;) dar fiecare poate pricepe că într-o armie străină care se apropie de noi nimeni nu va căuta să deosebească pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Şi evreii sunt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu.
A doua adresă spune adevărul, că evreii trăiesc în România fără a li se cauza nici cel mai mic rău, căci nu pot fi numite rele decât cele pozitive, iar nicidecum restricţiuni despre care fiecine ştie că constituiesc singurul modus vivendi ce-l putem avea deocamdată cu seminţia evreiască. Dar această adresă – o ştim bine – nu va căpăta niciodată iscăliturile mai tuturor coreligionarilor din România. Aceasta e o frază ca multe altele din ziarele noastre, cari şi ele vorbesc într-una de naţiune, de voinţa naţională, pe când fiecine ştie în fundul sufletului său că naţia românească, cumu-i ea, nici n-a ajuns să-şi deschidă fiinţa sa la soare, ci, esploatată de oameni şi de împrejurări, susţine cu sudoare[a]-i tot aparatul netrebnic al formelor străine de cultură introduse prin numeroasa clasă de proletari ai condeiului cari, îmbrăcându-se în ele fără să le ştie înţelesul, îşi găseşte pânea de toate zilele pe care n-ar putea-o găsi prin muncă, căci nu vrea sa muncească”., ibidem, pag. 303, 304
De-aceea „noi pretindem ca formele introduse să nu rămână forme goale, coji pentru a juca partizile cu ele, ci să aibă cuprins real. Voim a conserva libertăţi şi instituţiuni prin realizarea lor, prin aplicarea lor sinceră faţă cu un curent care le discreditează prin abuz şi prin ducerea la absurd”., idem, Am văzut cu înlesnire..., Timpul, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, Ed. cit., Bucureşti, 1984, pag. 30
„Nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă. De aceea e de datoria claselor superioare de-a strânge cât mai multă cultură pentru a uşura munca celor de jos, pentru a le lumina şi a le conduce spre binele lor moral şi material”., idem, Şi iarăşi bat la poartă…, Timpul, 12 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 135

9 idem, Nu ştim de unde şi până unde…, Timpul, 5 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. pag. 165, 166

„Dacă a existat de facto o aristocraţie română întemeiată pe un drept public cert, ea a încetat de-a exista deodată cu anul 1700, deodată cu căderea domniei naţionale. Nici recunoaştem, nici putem recunoaşte epocii fanarioţilor dreptul suveran de-a conferi titluri şi demnităţi, precum nu le-am fi recunoscut-o turcilor, a[i] căror mandatari în ţară erau fanarioţii. De-aici se explică repedea cădere a prerogativelor politice în secolul nostru, pentru că asemenea prerogative trebuie să răsară dintr-un drept public determinat, iar acest drept public a murit la 1700 şi exercitarea lui din partea străinilor se considera ca o uzurpaţiune viciată până în sâmburul ei de ilegitimitate” 10.

10 idem, «Românul» nu încetează…, Timpul, 6 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 54

„Azi(;) nu mai există nici boierie nici boieri. Precum nu se poate vorbi de monoteişti fără Dumnezeu, de şcoli fără dascăli şi fără elevi, tot aşa nu poate fi vorba de boieri fără instituţia militară-aristocratică a boieriei. Cu raţiunea ei de-a fi a trebuit să dispară11”12.

11 Nu întâmplător „domnia străină a început cu desfiinţarea treptată a oştirii”., idem, În numărul de ieri am arărat…, Timpul, 26 iulie 1880, în Opere, vol. XI, Ed. cit., Bucureşti, 1984, pag. 268

12 idem, «Românul» nu încetează…, Timpul, 6 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 54

Veneticii „nu erau români”13. „Inima lor de străin, fără tradiţii hotărâte, fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, nu putea să sufere [pe] acei stejari de seculi, pe acei boieri mari, stâlpi ai ţării, cum se numeau, neîndoiţi de furtună cu toate vijeliile vremurilor, plecându-se uneori bătăilor neînduratului Dumnezeu, nefrângându-se niciodată! Aceasta este istoria fanarioţilor, a căror misiune era de-a dezrădăcina şi corumpe pe boieri”14.

13 idem, «Românul» ne somează…, Timpul, 6 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 95
14 ibidem

„Pentru ca poporul să-şi fi păstrat puterea lui de reacţiune în contra epocei turpitudinilor s-ar fi căzut să nu avem epoca(;) fanarioţilor15, (;)care(;) s-au îngrijit a stârpi din rădăcini sentimentul de demnitate naţională. Atunci s-a pregătit spiritul public de astăzi”16.

15 Atenţie!: „Nu există tip de mizerie de caracter şi [de] inteligenţă ca Împărăţia bizantină, din momentul în care restul de suflare romană l-a părăsit, încât Babilonia şi Asiria, chiar mica Palestină au avut o mai mare influenţă asupra civilizaţiei decât Împărăţia Răsăritului, devenită grecească. Prin ei înşii n-ar fi ajuns niciodată la vreun rol în România, dar au ajuns în calitate de ciraci şi de slugi ai turcului”., idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122, 123
„Grecii din Bizanţ. Numai acolo tatăl scotea ochii fiilor sau îi ucidea ca să se folosească singur de avere, numai acolo fiii scoteau ochii părinţilor pentru acelaşi motiv; la alte popoare nu se întâmplau acestea”., idem, În discutarea proiectului de maiorat…, Timpul, 20 decembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 375
„Imperiul Bizantin(;) e cuibul vicleniei, deşertăciunei şi corupţiei în toate”., idem, Între părerile…, Curierul de Iaşi, 10 octombrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 228
„Peste ei vin turcii cari se contagiază de putrefacţiunea acestui imperiu şi(;) putrezesc în câteva sute de ani ca de ciumă”., idem, Manuscrisul Mi-am adus apoi aminte…, în Opere, vol. XIII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 352
„Este nevoie să mai amintim istoria specială a românilor ca să arătăm cum că aceşti oameni şi-n al treilea neam încă au otrăvit şi otrăvesc viaţa noastră publică şi privată? Când Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti, a(;) adus în ţară pe patriarhul grec Nifon, acesta, în loc să-şi caute de biserică a început să facă politică, să-şi creeze partidă între boieri, să ascută şi să învenineze si mai mult duşmănia dintre Dănuleşti şi Drăculeşti, între descendenţii lui Mircea şi Dan I. În Moldova, un grec (Despot) strică prin intrigi de curte domnia lui Lăpuşneanu Vodă şi aduce pe acel zimbru la o adevărată furie şi sete de sânge”., idem, Între părerile…, Curierul de Iaşi, 10 octombrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 228
Şi, „pentru a caracteriza lapidar această rasă, vom spune că, dacă Orientul ar avea să aleagă(;) între o predominare grecească şi una jidovească, cea jidovească e de preferat”., ibidem

16 idem, Mai alaltăieri…, Timpul, 19 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 74

„Bietul Tudor şi cinstitele domnii de boieri mari care au urmat după el, reacţiunea contra fanarioţilor n-a durat decât 30-40 de ani, timp prea scurt pentru ca, prin părinteasca oblăduire, cum se zicea, şi prin bugetele cu baierele pungii legate cu şapte noduri, să poată îndrepta o ţară a cărei inimă era stricată. Fanarul de la noi a trebuit să renască mai puternic în vlăstarele rămase în pământul ţării(;). Strămoşii au mâncat aguridă şi nouă ni se strepezesc dinţii”17.

17 ibidem

„America dunăreană(;) se mai numeşte încă în ironie România”18.

18 ibidem

„Câţiva franci şi câteva masalale împărţite la primărie vor produce oricând simpatiile necesare unui guvern(;) şi vor închide gura nemulţumiţilor”19. Căci, truditorul: „întreaga organizaţie a Statului a îngrijit să n-aibă cu ce-şi ţinea zilele de azi pe mâine”20.

19 ibidem, pag. 75
20 ibidem

„Credem că ne putem dispensa(;) de venerabilele piei de viţel ale culturii întinse şi variate şi a ne mulţumi cu cunoştinţa de ţară şi oameni şi mai cu seamă cu acea calitate ce distinge pe omul de stat înaintea ambiţiosului şi a curtizanului: cu integritatea şi energia caracterului”21.

21 idem, Varii în adevăr…, Timpul, 14 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 28

„O minte clară şi o inimă dreaptă plătesc în viaţa unui popor mai mult decât o mie din frazele oratorice(;)22”23.

22 „Principii greşite de es[emplu] pe mâna unor oameni oneşti sunt mai folositoare decât principii foarte bune în mâinile unor panglicari. Căci adevărul într-un stat nu stă atâta pe idei pre cât în caracter şi sâmburul vital, seriozitatea de caracter şi de aspiraţiune formează adevărata greutate a unui grup de oameni politici, nu bruma de idei culese de prin cărţi”., idem, Totdauna înaintea unui vot…, Timpul, 13 ianurie 1880, în Opere, vol. X, pag. 388
„Ideile şi principiile sunt cuvinte cari se pot învăţa pe de rost, fără ca să fi trecut în sucul şi sângele celui care le recitează ca pe un rol învăţat în teatru. Oare când un actor joacă pe un rege într-o piesă el a devenit rege printr-aceasta sau rămâne acelaşi actor sărac asupra căruia iluzia unei ore aruncă splendoarea regalităţii?”., idem, Lucru de care trebuie…, Timpul, 15 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 233
„C-un om care doreşte binele statului şi numai pe acesta poţi discuta, c-un om însă pentru care binele statului e numai un pretext, iar binele lui propriu ţinta adevărată nu există discuţie, căci cu apetitul nu se discută decât punându-i înainte perspectiva de-a-l îndestula şi mai bine”., idem, Totdauna înaintea unui vot…, Timpul, 13 ianurie 1880, în Opere, vol. X, pag. 388
„De-aceea nu cată să-ntrebăm ce anume principii profesează cutare şi cutare, deşi ele au însemnătatea lor, ci cine şi cum este. Munceşte acest om? Are ceva? A-nvăţat carte? E cinstit în daraverile lui? Iată întrebările de căpetenie care în ultima linie hotărăsc cât cântăreşte un om în bine şi în rău – nu însă profesii de credinţă, tipărite pe-o hârtie răbdătoare, vorbe late şi mari, escursiuni prin ţările depărtate, cari nu se potrivesc în nici o privire cu ţara noastră, verzi şi uscate pe cari publicul le ia drept adevăruri profetice şi revelaţiuni incontestabile”., idem, Lucru de care trebuie…, Timpul, 15 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 233

23 idem, Varii în adevăr…, Timpul, 14 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 27

„Mircea I a domnit de la 1387-1419, adică treizeci şi doi de ani”24.

24 idem, Are haz «Românul»…, Timpul, 22 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 40

„Minunea consistă tocmai într-asta că, într-un timp în care Europa toată se bătea în capete, noi am avut norocirea de-a avea dup-olaltă, o dată în Muntenia pe-un Mircea, apoi în Moldova pe Ştefan cel Mare. Acest din urmă era fiul de suflet al lui Mircea; el copilărise la Curtea de Argeş şi la Târgovişte, el avea aceeaşi tendinţă de-a uni creştinătatea contra Semilunei; c-un cuvânt avea o idee superioară individualităţii sale”25.

25 ibidem

„Tocmai documentele lui Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş conţin numirea a mulţime de boieri, cu rangurile lor, pe când în documentele anterioare, ale lui Mircea, vedem vreo 5-6 nume de botez, neavând însemnată alăturea nici o demnitate la Curte, ba-n unele hrisoave nu figurează chiar nici un nume de boier. Se pare dar că demnităţile la Curte au luat naştere, după model bizantin, în urma morţii lui Mircea: Tocmai sub Vlad Dracul găsim logofeţi, spătari, stolnici, paharnici, comişi etc. Se-nţelege, Vodă trăise la Curtea polonă, la cea ungurească, la cea bizantină, la toate pe rând, pe când bătrânul Mircea nu fusese nicăieri din ţară afară decât o dată la Braşov, la încheierea unui tractat de alianţă cu regele Ungariei”26.

26 ibidem, pag. 41

„Veţi găsi între boierii lui Vlad Ţepeş pe-un Dragomir al lui Manea Udrişte, veţi găsi pe-un Vintilă Florescul, dar de Caradale (dar de venetici n.n.) nici urmă”27.

27 ibidem, pag. 42

„De ambiţii sunt mişcate multe naturi superioare, de vânătoare a banului niciuna. E prea adevărat însă că pe ambiţioşi nu-i poţi întroluca aşa de lesne, nici-i poţi organiza atât de splendid precum Caradalele se organizează, la comandă, în societate de esploataţie. Ambiţiosul nu vrea să ia din totalitatea sudorii comune, din averea publică o parte fără nici o compensaţie, fără nici un contraserviciu, ca postulanţii şi cumularzii; ambiţiosul, din contra, e în credinţa fermă că serviciile pe cari le-ar da el naţiunii ar fi echivalente, ar întrece chiar cheltuiala comună. Eroare poate, dar o eroare cel puţin demnă de-un om. Voi nu aveţi onoarea de-a vă înşela, voi ştiţi foarte bine că serviciile ce le aduceţi societăţii nu fac doi bani, de vreme ce se soldează cu pagubă, şi cu toate acestea nu vi-i ruşine să vă creaţi pentru aceste pretinse servicii retribuţiuni nemaipomenit de mari. Tot ce luaţi voi în plus peste ceea ce fac în adevăr preţioasele voastre servicii se repărţeşte asupra locuitorilor Ţării, cu atâta se diminuează greutatea pâinii săracului şi de-aceea, în urma odioasei dominaţiuni a aşa-numitelor voastre principii, mizeria se urcă în oraşe şi la ţară, din cauză că pentru munca naţională ce vă întreţine nu restituiţi nici un echivalent28”29.

28 „Cu toată Constituţia liberală, dar mai cu seamă egalitară, suntem mai departe decât oricând de adevărata libertate, mai departe decât oricând de acea elementară facultate a poporului de-a-şi fixa singur dările în proporţie cu puterile lui: Statul nostru centralizat cere, mereu cere, pentru necesităţi de lux, pentru necesităţi factice chiar, şi – din pământ, din iarbă verde – banii trebuie să iasă. Aici nu se mai întreabă nimeni dacă vrea sau poate să plătească: trebuie să plătească, căci mecanismul din centru îi cere mereu şi-n fiecare an cheltuielile se sporesc până la istovirea puterii impozabile a locuitorului”., idem, Laudele pe cari foile guvernamentali…, Timpul, 5 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 52
„Se observă o scădere(;) a populaţiei(;), care se urcă în raport direct cu creşterea demoralizării, a ireligiozităţii şi cu întinderea viciilor”., idem, Pe când discutăm…, Timpul, 21 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 77
„Rasa română descreşte continuu ca număr şi degenerează ca constituţie fizică”.(idem, Laudele pe cari foile guvernamentali…, Timpul, 5 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 52) „Acei cari se sporesc(;) sunt populaţii consumătoare imigrate”., ibidem
„Din punctul de vedere al condiţiilor de existenţă pentru mase putem zice că orice guvern anterior epocei reformelor a fost superior celor următoare, a fost mai ieften, mai potrivit cu trebuinţele neînsemnate ale unei producţiuni nu tocmai însemnate”., ibidem
„În(;) raport dezastruos stau reformele şi pretinsele noastre progrese cu scăderea populaţiei”.(ibidem) „Plouă reformele toate costând bani”., ibidem
„Toate reformele şi toate libertăţile costă bani. Fiece vorbă pe care un om cuminte ca d[omnul] Sihleanu (pe care un venetic parvenit demnitar n.n.) o rosteşte, fiece şir ce scrie, deşi nu produce nimic, ţine bani, deci muncă. Dar orice ban care se ia contribuabilului – şi în ce condiţii grele şi uzurare adesea, căci trebuie să se împrumute ca să plătească dările – orice ban, zicem, se scade din greutatea pâinii săracului, deci din puterea lui musculară, din putinţa lui de-a produce. E drept că marile goluri ce se nasc prin scăderea poporului nostru se vor umplea, dar se vor umplea cu străini(;)”., ibidem
„Vede oricine pentru folosul cui ne impunem dări, pentru folosul cui ne luptăm şi muncim: pentru cei ce ne suplantează”., ibidem
„Ar trebui să înceteze odată acel ton de îngâmfare al progresului pospăit când alături de el vedem regresele reale”., ibidem, pag. 53
„Se consumă mai mult decât se produce.
De ce însă se consumă mai mult?
Pentru că întregi straturi de naturi catilinare, de ignoranţi, de academicieni ai şcoalelor primare, de unde trăiau până ieri ca vai de ei, participă azi la atotputernicia guvernamentală şi exploatează ţara după plac.
Dovadă e urcarea bugetului cheltuielilor(;), dovadă încordarea extremă a posibilităţilor poporului, dovadă mizeria din sate şi mortalitatea din oraşe(;).
Căci chestiunea nu este dacă s-a înmulţit producţiunea; ea trebuie să se înmulţească cu sporirea consumării. Cestiunea socială, adâncă şi dureroasă(;), e dacă s-au înmulţit numărul producătorilor şi puterea lor de producţiune. Acestea nu s-au înmulţit. Din contra, asupra aceluiaşi număr de producători s-a aşezat o pătură foarte mare de consumatori, pe atât de exigenţi pe cât sunt de corupţi, şi pentru a da acestora lucruri de cari s-ar putea priva, rafinerii, prisoase, se chinuieşte un popor întreg până la istovirea puterilor sale. Acesta e marele secret al sărăciei: înmulţirea unor clase de consumatori care nu compensează prin nimic munca producătorilor care-i susţine”., idem, Nu avem din nefericire un serviciu statistic…, Timpul, 1 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 277
„Într-adevăr, există într-un stat normal, guvernat omeneşte, o compensaţie pentru sacrificiile poporului de jos. Partea descărcată de munca fizică a societăţii îşi pierde puterea musculară (iritabilitatea), dar câştigă înmiit de mult prin sporirea puterii nervoase (sensibilitate, inteligenţă).
Arte şi ştiinţe sunt copile ale luxului, dar sunt o compensaţiune. Invenţiile tehnologice în toate ramurile vieţei(;) supunând puterea unui sclav orb, care nu se revoltă, a naturii, munca fizică a omului devine din ce în ce mai uşoară. Dar avem noi arte şi ştiinţe? E pătura aceea consumatoare de nulităţi o clasă de oameni de ştiinţă care să compenseze munca(;) din care trăiesc? Precum ştim, nu”., ibidem

29 idem, Între variile acuzări, Timpul, 23 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 43

De-aceea, „oricât de periculoase ar fi mişcările în adevăr politice, ele pot fi combătute cu succes, pe când ceea ce e mai greu de combătut sunt apetiturile radicale cari pretextează politica, apetituri cari contractează orice principiu şi orice atitudine, numai să fie satisfăcute”30.

30 ibidem

„Ştie modernul Erodot câte familii erau sub Matei Basarab?
400.000, ceea ce corespunde c-o populaţie de 2 milioane şi mai bine. Bugetul ţării era de 700.000 de galbeni31, ceea ce ar fi în moneta de azi 81/2 milioane de franci, sumă fabuloasă pentru timpul fanarioţilor; oştirea era de 100.000 până la 150.000 de oameni32. Paul din Aleppo, martor ocular, spune că ţara e foarte des (foarte dens n.n.) populată, populaţiune imensă. De la două milioane populaţia scade sub fanarioţi la 175000 suflete”33.

31 „aceasta într-un timp când aurul american nu invadase Europa”., idem, În numărul de ieri am arătat…, 26 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 268

32 „Ei bine, în acel timp Imperiul germanic întreg n-ar fi putut ridica o oaste mai numeroasă; abia marea armie a Spaniei era egală prin număr”., ibidem

33 idem, Erodot al «Românului» continuă…, Timpul, 25 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 45

„Cauza căderii Domniei române(;) e că Dimitrie Cantemir a încheiat cu Petru cel Mare fatalul tratat de alianţă de la Lusk şi că spătarul Toma Cantacuzin, în contra voinţei Domnului său, a trecut cu călărimea în partea ruşilor, a împresurat Brăila, ce era cetate turcească, şi a luat-o cu asalt. Brâncoveanu, spăimântat de fapta lui Toma Cantacuzin, se retrage la Târgovişte şi se declară neutru. Petru cel Mare voieşte să spargă capul trimisului lui Vodă, lucru de care-l împiedică Cantemir.
Nu tăgăduim complicitatea Cantacuzinilor la moartea tragică a Domnului, dar complicitatea boierilor în genere o negăm. Vodă era din nenorocire la Bucureşti, nu la Târgovişte. Un corp de armată turcesc stătea la Giurgiu, gata să treacă totul prin sabie. Mustafa Aga le declară boierilor că sunt responsabili pentru Brâncoveanu, iar pe negustori îi făcu responsabili pentru boieri.
Cantacuzineştii şi-au expiat greu complicitatea lor. E adevărat că urmară pe tron pentru prea puţin timp, dar plătiră cu capetele ambiţia lor. De origine din Franţa, rămaşi în urma Cruciatelor în Constantinopol, unde-au ajuns la cele mai înalte demnităţi, reduşi sub turci la treapta de negustori, Cantacuzineştii au pribegit de timpuriu în România. Încuscrindu-se cu familia străveche a Basarabilor, au adus pieirea acesteia şi pieirea ţării”34.

34 ibidem

„Şi oare nu înjosire este când mâinile unor nevrednici turbură până şi cenuşa unui sfânt cum era Matei Basarab?
Cu ochii lui Paul din Aleppo îl vedem pe bătrânul Domn jucându-se cu copiii de pe stradă şi aruncându-le bani din balconul Curţii din Târgovişte, cu aceşti ochi îl vedem în sala cea mare a palatului, cu faţa bătrână descoperită şi cu ochii închişi, îmbrăcat în haine regale cu nasturi de aur şi blănite cu samur, iar de la cap până la picioare un giulgiu subţire de mătase albă c-o mare cruce de aur. Patriarhul Antiohiei – un arab – citea rugăciunile mortuare sub lumina făcliilor mari de ceară. Om care nu ştiuse altă limbă decât cea românească, om de-o nepilduită vitejie personală şi de-un nepilduit patriotism.
Căci iată cuvintele iscălite, ba rostite poate de el:
Se întâmplă de stătură mitropoliţi şi domnitori ţării oameni străini nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, cu limba şi cu năravele cele rele, adică greci; cari, după ce nu se îndurară nici se leneviră a pune jos obiceiurile cele bune, bătrâne ale ţării, pentru care stricăciune a obiceiurilor curând le fu a aduce şi ţara la risipire desăvârşită şi la pustiire… De care lucru bine venise vremea cuvântului lui David, sfânt proroc şi împărat, a-l zicere şi noi cu puţintel mai schimbându-l: Doamne, veniră străinii în moşia noastră şi-şi spurcară mâinile lor cu mite şi îndrăzniră vinde şi cârciumări sfintele taine şi a goni pe moşneni, şi în trudele şi ostenelele lor a băga pe străini”35.

35 ibidem, pag. 45, 46

„Dacă(;) vom fi sau nu siliţi a ne pronunţa într-un moment dat pentru sfera de putere a unuia dintre marii noştri vecini, iată o chestiune care se poate prezenta conştiinţei oricărui om politic şi, supusă o dată aparatului gândirii, se-nţelege că trebuie să culmineze sau într-o afirmare sau într-o negare sau, în fine, în renunţarea sceptică de a da de pe acum soluţiune unei cestiuni la care motivele pro şi contra şi-ar ţinea cumpăna.
Dacă ne-am închipui naţiunea întreagă concentrată oarecum într-un singur om, într-o singură conştiinţă individuală, am vedea că în momentele actuale acea conştiinţă ar fi nedeterminată şi turbure.
Să admitem bunăoară că azi ar trăi Mircea I, având asupra lui toată răspunderea situaţiei şi toată onoarea succesului, dacă succes ar fi, şi că ar fi a doua zi după fatala bătălie de la Nicopole: Domnul ar căuta calea grea şi spinoasă pentru a-şi mănţine neatârnarea ţării sale.
Înghesuit între trei mari puteri contrarii ele-nde ele, Ungaria, Polonia şi Turcia, espus fără apărare veleităţilor de predominare a câtortrele, veleităţi nu numai nedrepte, dar escluzându-se una pe alta, am vedea pe Domn ţinând cu geloasă temere la o neatârnare atât de bântuită din toate părţile, l-am vedea urmând un sistem de şovăire propriu situaţiei precarie şi încercând să pară partizan a[l] câtortrei vecini în acelaşi timp, pentru a câştiga bunăvoinţa şi încrederea a tustrei. Acest sistem al contrapunerii reciproce şi al neutralizării celor trei rivali putea să prezerve până la un grad oarecare ţara de absorbirea de cătră unul din vecini, putea s-o ţină deasupra apei oarecum, ca să nu se scufunde, dar asupra Domnului arunca fără îndoială umbra unei politici de făţărnicie şi duplicitate şi-l espunea la smerire din partea aceluia dintre rivali care se simţea amăgit.
Sarcina de-a reprezenta singur un popor întreg nu mai cade azi asupra nimănuia, nici măcar asupra Domnului (asupra şefului statului n.n.), de vreme ce răspunderea politicei esterioare li se cuvine asemenea consiliarilor după vremuri pe cari-i dă ruajul parlamentar. În parantez fie zis împrejurarea aceasta e un mare bine pentru timpul de faţă, căci generaţia actuală nu prea pare a cuprinde în nici o parte a ei acel metal rar din care natura se-ndură a turna uneori figuri ca aceea a lui Mircea I”36.

36 idem, «Românul» nu încetează…, Timpul, 6 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 53, 54

„Liberalismul de la noi însemnează astăzi domnia prin mase amăgite şi reamăgite, căci mundus vult decipi ergo decipiatur e parola de guvernământ(;). Lumea vrea să fie amăgită, s-o amăgim dar, îşi zic confraţii şi au pentru aceasta o magazie cu fraze cari de cari mai ieftine”37.

37 ibidem, pag. 54, 55

„Ţara are nevoie de reînvierea tuturor instinctelor ei morale38”39.

38 A iubirii de muncă, în primul rând. „Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă; ea a ridicat elemente cari n-au nimic în fruntea statului, ca să trăiască sau să se îmbogăţească din averea lui, şi toată organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să crează că numai prin politică poţi ajunge ceva! Astfel profesorii de universitate, în loc să-şi caute de treabă, fac politică; profesorii de licee şi de şcoale primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori chiar, toţi fac politică pentru a parveni. Şi acesta este răul cu desăvârşire mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare, dar corupându-se însuşi nervul vieţei oricărei societăţi, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranţă de îndreptare. Armata noastră poate câştiga bătălii(;), un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma luxul istoric al esistenţei noastre, dar acest lux nu va opri discompunerea sângelui nostru social, pieirea noastră prin pieirea muncii”., idem, Într-un studiu de politică…, Timpul, 9 decembrie 1878, în Opere, vol. X, pag. 156

39 idem, Ni se zice…nu afirmăm…, Timpul, 18 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 105

„Puţin ne ajută bunul moral al neatârnării naţionale când pseudoromânii noştri opun piedici(;) esenţiale dezvoltării poporului nostru(;)”40. „Între aceste mii de oameni cari n-au nimic, n-au învăţat nimic, nu muncesc nimic şi cari cu toate acestea vor să trăiască bine şi de-a gata s-a(;) stabilit o adevărată conspiraţie pentru a zădărnici orice progres real al poporului. O(;) conspiraţie tăcută, dar puternică şi solidară”41.
Iar pentru a exploata Statul român, „tagmele de «patrioţi» îşi vor da pururea mâna cu străinii”42.

40 idem, Foile române din Ardeal…, Timpul, 13 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 69
41 ibidem, pag. 69, 70
42 idem, Sentinţa Tribunalului…, Timpul, 14 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 70

„Administraţia înlătură, prin puterea ce i-o dă autoritatea statului, piedicile cari se opun dezvoltării economice şi intelectuale a unei ţări”43.

43 idem, Pe când discutăm…, Timpul, 21 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 76

„Dar administraţia actuală, cu elementele din care e compusă, constituie ea însăşi o piedică permanentă a dezvoltării noastre, cu atât mai mare cu cât, în loc de-a moraliza, corupe”44.

44 ibidem

„Nimic nu demoralizează mai mult pe un popor decât erigerea nulităţii şi a lipsei de cultură în titluri de merit.
Încurajarea nulităţii, erijată în principiu de guvernământ, îi îndeamnă pe cei răi de a uza de orice fel de mijloace numai pentru a izbuti să pună mâna pe stat”45.
Se „speră prea mult de la răspândirea instrucţiei în popor. Cauza răului e mult mai adâncă, e etnică46”47.

45 idem, Răspunzând la discursul domnului Maiorescu…, Timpul, 20 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 107

46 „Un popor bătrân şi unul tânăr sunt două ramuri din copacul omenirii, dar cari s-au despărţit de mult şi s-au deosebit de mult. Vai de poporul tânăr, cu instincte generoase, cu inteligenţa mlădioasă şi primitoare de adevăr, când vine în atingere cu uscăturile omenirii, cu resturi de popoare vechi cari au trecut prin toate mizeriile unei civilizaţii stinse, cu acele resturi în cari vertebre şi cranii sunt osificate şi condamnate la o anume formă, resturi intelectual sterpe, fizic decăzute, moraliceşte slabe şi fără caracter. Toată viaţa publică a poporului tânăr se viciază, moralitatea lui decade, inteligenţa lui sărăceşte şi se usucă. Nu e nici un pericol pentru români de-a-şi asimila rase tinere de orice origine ar fi, dar [este] un pericol mare de-a asimila rase bătrâne, cari au trecut prin o înaltă civilizaţie şi prin mare corupţie, şi cari în decursul vieţii lor şi-au pierdut pe de-a pururi zestrea sănătăţii fizice şi morale.
Şi cum să nu fie aşa? Plebea aceasta e recrutată [, de exemplu,] din Bizanţ, din Împărăţia grecească a Răsăritului: Trebuie să-şi reprezinte cineva istoria acestei împărăţii, mia de ani de crime scârboase, de mizerii, de demagogie, trebuie să-şi aducă aminte că era împărăţia în care taţii îşi desvirginau fiicele, copilul scotea ochii părintelui, părintele copilului, în care căsătoria era o batjocură, în care suflet şi trup erau venale şi atunci va vedea că nişte cauze cari au durat o mie de ani nu e cu putinţă să nu se fi întrupat, să nu se fi materializat în rasa de oameni cari trăia acolo. Legea cauzalităţii e absolută; ceea ce s-a petrecut ca cauză o mie de ani în Bizanţ şi până azi a trebuit să treacă în organizarea fizică şi morală a acestui neam, s-a încuibat în privirea vicleană, chiorâşă şi mioapă, în fizionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoaşă. Cu viclenia din privire corespunde daltonismul intelectual pentru orice bun moral, fie onoare, fie demnitate, fie adevăr; cu înclinarea cocoaşei fizice corespunde cocoaşa morală. Căci cine nu minte niciodată e natura”., idem, Materialuri etnologice privind în parte si pe d[omnul] Nicu Xenopulos, criticul literar de la «Pseudo-Românul»…, Timpul, 8 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 97
„Această opinie nu este numai a mea. Vestitul etnograf francez Lejean contestă acestei rase orice putinţă de onestitate, iar un autor modern vorbeşte astfel despre ea:
Grecul nu se bucură în România de nume bun. Oamenii avuţi dintre ei sunt aproape fără escepţie jucători de cărţi şi de o completă imoralitate sexuală; ceea ce le dă oarecare aparenţă de oameni de societate este politeţea lor pospăită. Din clasele de jos ale acestui popor se recrutează în România cei mai mulţi escroci, pungaşi, hoţi şi ucigaşi.
Cât despre funcţionarul grec, la el totul e de vânzare pentru bani şi sperjurul nu e pentru el o faptă condamnabilă. Dacă evreilor poloni (evreilor din Polonia n.n.) cată să li se conteste orice morală, grecului trebuie să i se conteste şi mai mult încă, căci nu cred ca neogrecul să afle în dicţionarul său vorba moralitate. Atacuri nocturne şi hoţii la drumul mare se comit mai cu seamă de aceşti oameni şi, fiindcă cei mai mulţi advocaţi sunt asemenea greci, nu se descopere în genere nimic sau, dacă se şi descopere, i se dă drumul hoţului să fugă sau se achitează, pretextându-se că nu se poate proba nimic în privire-i.
Grecul începe cu lada de portocale ce le precupeţeşte şi încetează prin a fi dublu şi triplu milionar. În acest timp conştiinţa nu joacă la el nici un rol; el devine evlavios abia după ce averea e pusă bine în lada de fier. Pentru a câştiga această avere, el nu se sfieşte de nici un mijloc şi oricare-i permis după opinia lui, moral sau imoral, onest sau malonest, drept sau criminal. (V. R. Henke, Rumänen, pag. 37, 38)”., ibidem

47 idem, Ziarele franceze…, Timpul, 22 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 109

„E absolut necuviincios ca(;) venitúri48 de ieri alaltăieri sa pretindă a determina funcţiunile vitale, viitorul poporului românesc chiar49”50.

48 „România a devenit mlaştina de scurgere pentru tot ce e moraliceşte şi economiceşte nesănătos dincolo de graniţe, pentru tot ce fuge de muncă, pentru tot ce se simte urmărit de înrolarea în armată, de poliţie şi de justiţia penală”., idem, Nenorocitele astea de ţări…, Timpul, 22 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 393

49 „Superficială idee de stat şi de oameni îşi face acela care crede că prin legi decretate se pot şterge într-o bună dimineaţă rezultate istorice grămădite în curs de veacuri. Chinejii sau negrii din America nu se schimbă printr-un proiect de lege în rasă anglosaxonă chiar dacă ar vorbi englezeasca americană, pe care negrii bunăoară o şi vorbesc”., idem, O cestiune mai mult caracteristică…, Timpul, 24 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 196
„În mod precis abia se poate arăta ce lipseşte acelor indivizi pe cari geograficeşte, şi pentru că ei o spun, îi numim români. Le lipseşte simţul istoric, ei se ţin de naţia românească prin împrejurarea că s-au născut pe cutare bucată de pământ, nu prin limbă, obiceiuri sau manieră de a vedea”., idem, Batrânii şi tinerii, Timpul, 14 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 24
Iar „cosmopolitismul e o simulaţiune şi nimic alta, el n-a fost niciodată un adevăr. Străinii care au interese personale în Ţara Românească de es., vor simula totdeauna cosmopolitismul, pentru că, declarându-şi adevăratele lor simţiri, ar putea să pericliteze interesele lor individuale”., idem, Manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în Opere, vol. IX, pag. 457
Ceea ce nu-i împiedică prin nimic ca, din raţiuni tactice, să se autoprezinte «români»: „Cine va face lista funcţionarilor mai cu seamă înalţi, a pensionarilor, a deputaţilor, a arendaşilor bunurilor publice şi [a celor] private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulaţiunea şi reglementarea vieţii generale a ţării, va observa cu înlesnire că frânele stăpânirii reale a[u] scăpat din mâna elementului autohton şi istoric şi a[u] încăput pe mâini străine. Dar acest din urmă element, această formaţiune(;) se pretinde română? Neapărat se pretinde, căci altminterea n-ar avea pretext să stăpânească”., idem, «Românul» a contractat năravul..., Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267
„Popor, naţiune e complexul de clase sociale al unor oameni de aceeaşi origine etnică. Proprietarul mare, ţăranul, negustorul, breslaşul sunt în acelaşi mod popor; nimeni dintre aceştia nu e mai mult ori mai puţin popor decât fiecare dintre ei”., idem, Un cenuşar român..., Timpul, 8 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 215

50 idem, Manuscrisul Omenia omenie cere şi cinstea cinste!, în Opere, vol. X, pag. 677

„Românimea e îmbolnăvită de acest virus de malonestitate şi pehlivănie, băgat în trupul ei prin introducerea acestor oameni în afacerile publice, şi numai învingerea caracterului şi rasei naţionale poate să ne scoată din ameţeala intelectuală şi decăderea morală în care am căzut”51.

51 ibidem

„Dar există o lature şi mai gravă a lucrului într-un stat în care nu există măsură pentru merit, în care, din contra, merit şi ştiinţă sunt cauze de persecuţiune din partea demagogiei ignorante şi lacome52 (;), spiritele tinere cari s-au născut cu o coardă mai energică de percepţiune şi voinţă, am putea zice naturile alese, pierd încrederea în organizarea societăţii şi înclină a adopta ca ale lor nişte idei de destrucţiune cari cuprind în ele nimicirea oricărui stat”53.

52 „De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scântee de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei, pentru că, în momentul în care [prin ele - prin elementele sănătoase -] s-ar desmetici [ţara] din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui domnia demagogilor.
Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: Ia staţi oameni buni! Voi plătiţi profesori cari nici nu vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori cari vă fură, căci niciunuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece”.(idem, Actualitatea…, Timpul, 11 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 19,20) „Apoi ei toţi(;) îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dânşii?
De aceea alungaţi turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vor să vă înveţe copiii, n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc să vă iconomisească pe voi toţi”., ibidem, pag. 20
Dar, „acum, cumu-i omul, de se gândeşte mai întâi la sine, el nu vede legătura în care stau toate lucrurile cu munca şi punga lui, nu vede că toţi liberalii (că toţi demagogii n.n.) nu speculează decât să trăiască de la dânsul, pentru că n-au nimic şi nu ştiu nimic, ci crede ce-i spun gazetele, cari ies ca ciupercile asupra alegerilor, în tipografii jidoveşti, tipărite pe datorie, şi astfel omul, besmeticit, alege cinstitele obraze propuse şi se-njgheabă Camera(;)”., idem, Ilustraţii administrative…, Timpul, 18 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 27
„Gazetele(;) sunt făcute pentru a trezi patimile societăţii şi a crea în public atmosfera ce-i trebuieşte guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora şi coborârea altora; (;) presa (mass-media n.n.) nu-i mai mult decât o fabrică de fraze cu care făţărnicie omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului”., idem, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 30
„Pentru amăgirea celor simpli se întrebuinţează protestaţiile sentimentale de patriotism, naţionalism, emancipare economică; pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”., idem, Mai toate ziarele oficioase…, Timpul, 16 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 354)
Şi cum „legea fizică a inerţiei îşi are analogia sa în(;) lenea intelectuală a cititorilor de gazete(;), oamenii se măgulesc a fi gândit singuri şi a se fi convins când ei n-au fost decât amăgiţi pe neştiute de către nişte şarlatani politici”., idem, Calumniare audacter…, Timpul, 25 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 265

53 idem, Răspunzând la discursul domnului Maiorescu…, Timpul, 20 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 107

„O politică care ar avea de scop a reda elementelor istorice ale ţării partea ce li se cuvine în dirigerea afacerilor publice ar face să dispară toţi patrioţii improvizaţi”54.

54 idem, Ziarele franceze…, Timpul, 22 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 110

„Ceea ce am dori să se stabilească în convingerea poporului românesc e că, departe de a ne putea juca cu puterile noastre vii şi departe de a ne fi permis să le risipim, noi n-avem vreun prisos de puteri nici chiar pentru întreţinerea vieţii normale a statului român şi că trebuie să fim zgârciţi cu puţinul ce-l avem. Convingerea(;) că suntem economiceşte săraci şi ca popor relativ slabi ne va face cruţători cu banul şi cu sângele nostru; ne va face să cunoaştem că armata noastră nu există pentru a apăra creştinătatea ameninţată (nu există pentru a interveni cine-ştie-unde pe glob n.n.), ci pentru a ne apăra pe noi înşine; că veniturile statului nu sunt pentru a hrăni clase numeroase de paraziţi, ci pentru a ţine în regulă viaţa statului prin organe serioase şi cu ştiinţă de carte şi, în fine, că întreg organismul nostru [social] trebuie simplificat în măsură cu simplele trebuinţe ale unui popor sărac”55.

55 idem, E ciudat că tocmai noi…, Timpul, 27 septembrie 1878, în Opere, vol. X, pag. 126

„Veşnica tutelă exercitată asupra claselor de jos le dă într-adevăr pâinea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente.
Pe de altă parte sistemul libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într-o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului”56.

56 idem, Spiritul public modern, Timpul, 8 noiembrie 1878, în Opere, vol. X, pag. 148

„Între aceste două extreme e(;) meşteşugul adevăratei politice. A împreuna exigenţele existenţei neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individuale, a nu permite ca asociaţii de indivizi răpitori să facă din stat o unealtă a lor şi a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mâinile individului, asta e problema(;)”57.

57 ibidem

„Suntem(;) liberali în toată puterea cuvântului, dar nu înţelegem ca cineva, exploatând ideile liberale, amăgind mulţimea, promiţându-i munţi de aur şi râuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulţime chiar şi a o conduce din rău în mai rău”58.

58 idem, Credem că destul am vorbit…, Timpul, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 168

„Neputinţa de-a spune minciuni, de-a face promisiuni deşerte, deşi prin ele mulţimea se amăgeşte(;), e o virtute care-ngreuiază calea în loc de-a o netezi, căci poporul crede lesne celor ce-l amăgesc, e lesne de măgulit de linguşirile demagogilor şi se lasă dezbrăcat de cel ce-i aruncă o frază frumoasă şi-l numeşte la tot momentul suveran, generos, mare, neîntrecut, unic pe faţa Pământului”59.

59 ibidem

„De ce mulţimea e lesne crezătoare…? Nu e tocmai greu de explicat. Ea uită zicala: Să nu dea Dumnezeu omului atâta cât poate purta şi, pentru a scăpa de suferinţe actuale, relativ mici, face orice i s-ar cere, necunoscând că din ceea ce face ar putea rezulta ceva şi mai rău. Din nefericire nevoia e tovarăşa oamenilor, a tuturor oamenilor, deşi în alte proporţii şi-n altă măsură. Numai unul e în stare să judece dacă cutare sau cutare schimbare i-ar putea-o alina, iar alţii nu sunt în stare”60.

60 ibidem, pag. 169

„Contra acestui rău al credinţei uşoare a mulţimii există un remediu, un singur remediu, pe care binevoitoarea natură l-a dat, şi acest dar nepreţuit e deosebirea între oameni. A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, dar a mai făcut şi deosebiri; sunt legile şi instituţiile pentru toţi d-opotrivă, dar niciodată egalitatea legală nu va şterge inegalitatea înnăscută sau pe cea câştigată cu muncă.
Clasele avute şi culte se amăgesc o dată, de două ori, nu pururea”61.

61 ibidem, pag. 168

„Odată ce virusul personificat prin lepădături(;) lipsite de iubire de adevăr şi [de] curaj, a intrat în organismul viu al unui popor, nu mai poate fi vorba de aristocraţie istorică ea rămâne un ideal de invidiat62, pe care puţine popoare l-au atins în curăţia lui şi de care alte popoare, a căror viaţă a fost coruptă prin demagogie sau prin despotism, cată să renunţe pentru secole înainte, dacă nu pentru totdeauna.
Există în adevăr familii istorice în ţară; numele lor e format în genere după numele vreunui munte din Carpaţi.
Dar, sub domnia unui regim de ereditate care avea în vedere împărţirea averilor, în cursul timpului ele n-au putut păstra nici o avere destul de mare, nici o influenţă politică covârşitoare pentru a fi ceea ce au fost baronii pentru Anglia, patricianii pentru Roma sau pentru Veneţia. De aceea am repetat de-atâtea ori că(;) reacţie în sensul adevărat al cuvântului, reacţie ca încercare a unei reconstrucţiuni istorice anterioare fanariotismului, nu mai e cu putinţă în România şi nu suntem utopişti pentru a cere ceea ce n-ar fi cu putinţă nici pentru Dumnezeu din ceruri”63.

62 Fiindcă „aristocraţia adevărată(;) are un mare şi esenţial rol în viaţa unui popor. Dar pentru a fi adevărată îi trebuie anume condiţii de existenţă, şi mai cu seamă trei, fără de cari ea cată a fi privită ca uzurpaţiune. Se cere să fie istorică, puţin numeroasă, în posesiune de mari bunuri imobiliare.
Sub istorică înţelegem că trebuie să fi răsărit din dreptul public propriu al unui popor şi câştigată prin merite pentru el. e preferabil ca aceste merite să se datorească caracterului mai mult decât inteligenţei. Căci un caracter drept, viteaz şi generos se moşteneşte şi e o mare calitate politică, pe când inteligenţa se poate recruta din tot ce produce mai bun o generaţie, ea e aliata naturală a acestor caractere, dar din nefericire nu se moşteneşte cu atâta siguranţă.
Apoi aristocraţia trebuie să fie puţin numeroasă, pentru ca alături de ea să aibă loc meritele personale din orice generaţie; în fine trebuie să fie în posesiune de mari bunuri imobiliare pentru că asemenea bunuri nu sunt supuse pericolului pierderii, îl fac pe om neatârnat de jocul banului şi-l pun în legătură cu brazda şi cu populaţiunea istorică a ţării”., idem, A discuta cu ignoranţa…, Timpul, 26 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 149, 150
„Nicicând, dar absolut nicicând n-a existat rivalitate între aristocraţia de naştere şi aristocraţia intelectuală; dar amundouă acestea au aflat adesea un duşman în aristocraţia averii mobiliare, a banului. Posesiunea acestuia se datoreşte unei mişcări universale, cosmopolite a bunurilor; întâmplarea şi adeseori calităţi rele favorizează câştigarea lui; oamenii pe cari el îi ridică n-au nevoie de nici una din laturile care dau mărime fiinţei omeneşti, nici de caracter, nici de inteligenţă”., ibidem, pag. 150

63 idem, Să discutăm cu «Românul»…, Timpul, 6 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 159

„Nici(;) [măcar] n-am gândit vreodată de-a propune”64 „pentru ţara noastră”65 „un sistem care să învieze veacul al XVII-lea, epoca lui Matei Basarab”66.

64 ibidem
65 ibidem
66 ibidem

„Cu toate acestea oricine va voi să definească marele mister al existenţei va vedea că el constă în împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor. Forme vechi, dar spirit pururi nou. Astfel vedem cum Anglia, care stă în toate celea în fruntea civilizaţiei, păstrează şi astăzi vechile sale forme istorice, pururea reîmprospătate de spiritul modern, de munca modernă. De aceea o şi vedem rămânând ca granitul, măreaţă şi sigură în valurile adâncilor mişcări sociale de cari statele continentale se cutremură”67.

67 ibidem, pag. 159, 160

„Dar se înţelege că nici prin gând nu ne trece a admite că aristocraţia istorică(;) se poate improviza şi că putem scoate din pământ oasele Basarabilor spre a le da o nouă viaţă”68.

68 ibidem, pag. 160

„În ţara noastră(;) e de ajuns dacă(;) se asigură înaintarea meritului şi a muncii(;); e destul atâta, şi numai pentru atâta se cere reorganizarea socială”69.

69 ibidem

„Nu suntem(;) contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întru [atât] cât ea e compatibilă cu existenţa statului nostru ca stat naţional-românesc şi întru [atât] cât s-adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi până acum”70.

70 idem, Caracterul obştesc al luptelor…, Timpul, 7 august 1879, în Opere, vol. X, pag. 308

„Numai pe terenul acesta găsim că o discuţie e cu putinţă. Cine susţine însă ca absolute şi neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea [vre]unui interes naţional acela nu poate fi omul nostru71.

71 „Cel care respectă caracterul propriu şi libertatea de manifestare a oricărui alt geniu naţional, contractează prin aceasta el însuşi dreptul de a fi respectat în toate ale sale”., idem, Şedinţa Adunării de vineri…, Timpul, 26 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 40, 41
„(;)Putem afirma(;), cu istoria în mână, (;)că Domnii pământeni erau Domnii rasei române, erau duci ai neamului românesc. Ca atari ei erau solidari cu rasa română şi pururi gata a-şi pune capul la mijloc pentru drepturile acestei individualităţi etnice. (;)Însă(;) în [h]otelul intitulat "România" espresia etnologică e prea mult de[s]considerată în favorul espresiei geografice, fie aceasta locuită de orişicine. Aceasta e atât de adevărat pentru trecut încât pururi se deosibea rasa pământeană de rasele străine(;). Nu doar că românii ar fi fost vreodată netoleranţi. Dar ceea ce voiau să păstreze aici era caracterul lor naţional, esprimat în limbă, în datini, în legi”.(ibidem, pag. 40) „Era nouă a României este aceea în care elementele vechi şi naţionale ale ţării au fost în parte suplantate de elemente, nu zicem [toate] stricăcioase, dar în orice caz de o ocultă noutate”.(ibidem) „Nu zicem ca sub cerul acestei ţări să nu trăiască şi să nu înflorească oricâţi oameni de altă origine. Dar ceea ce credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab, e că ţara este, în linia întâia, elementul naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determineze soarta şi caracterul acestui stat”., ibidem

Aşteptăm dar ca, pe multe terenuri ale vieţii publice, spiritele oneste, de orice opinii s-ar fi ţinut pân-acum, să simtă nevoia unei reacţiuni sănătoase şi conforme cu trebuinţele actuale ale ţării, aşa că reacţionar va fi un titlu de merit chiar pentru mulţi din aceia cari până azi dădeau acestui cuvânt senzul reînvierii privilegiilor şi feudalităţii. Reacţiunea noastră se întemeiază pe convingerea că ţara nu mai poate merge cu această organizare(;) favorabilă(;) reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie ţară românească, pe convingerea în fine că statul e asemenea un product al naturei, care are legile [sale] organice după care trăieşte, şi că dacă se introduce o legislaţie artificială în locul celei care s-ar fi potrivit şi ar fi rezultat din stadiul organic al lui, arbitrariul unei asemenea substituţiuni se traduce în crize acute ce pot pune capăt existenţei noastre chiar”72.

72 idem, Caracterul obştesc al luptelor…, Timpul, 7 august 1879, în Opere, vol. X, pag. 308

„Ne temem(;) ca naţia cosmopolită(;) să nu biruiască pe adevărata naţie românească.
Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată.
Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans phrases”73. „Dar o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini. Şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremilor şi s-ar şterge din memoria tuturor, tot pe aceeaşi cale a conservării naţionalităţii şi ţării vom stărui, fără a face în această supremă privire nici o concesie primejdioasă ideilor veacului. Cine în această privire nu e pentru noi e contra noastră74”75.

73 idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 260

74 Fiindcă, da!, „ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui neci prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.
Pe fruntea lui străinii scriu conspiraţiuni şi alianţe(;) pe seama lui se croiesc revoluţiuni grandioase(;) a căror fală o duc vro trei indivizi, a căror martiriu şi dezonori le duce poporul sărmanul”., Manuscrisul Ce să vă spun? Iubesc acest popor…, în Opere, vol. IX, pag. 488

75 idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 260

„Dacă tendenţele şi ideile noastre se pot numi reacţionare, epitet cu care ne gratifică adversarii noştri, această reacţiune noi n-o admitem decât în înţelesul ce i-l dă fisiologia, reacţiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos contra influenţelor stricăcioase ale elementelor străine introduse înlăuntrul său”76.

76 idem, Esprimată în termenii cei mai generali…, Timpul, 17 august 1879, în Opere, vol. X, pag. 315









Bibliografie MIHAI EMINESCU

Opere, volumul IX, PUBLICISTICĂ,
1870-1877, Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi, Studiu introductiv de Alexandru Oprea, cu 68 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980
Opere, volumul X, PUBLICISTICĂ,
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880, Timpul, cu 16 reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989
Opere, volumul XI, PUBLICISTICĂ,
1 februarie 1880 – 31 decembrie 1880, Timpul, cu 27 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1984
Opere, volumul XII, PUBLICISTICĂ,
1 ianuarie 1881 – 31 decembrie 1881, Timpul, cu 28 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985
Opere, volumul XIII, PUBLICISTICĂ,
1882 – 1883, 1888 – 1889, Timpul, România Liberă, Fântâna Blanduziei, cu 64 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989


-------------- * * ---------------





„Ieri versurile: «Cine-a îndrăgit străinii, mâncaia-r inima câinii», puteau părea unora dintre noi, drept şovinism şi exagerare, derogare de la umanitate şi contrazicere a poruncilor aduse de Mântuitorul. Azi însă, după ce am văzut şi am suferit pe propria carne ceea ce fac, în viaţa lor de toate zilele, tocmai neamurile care predică umanitarismul şi cosmopolitismul, şi mai ales după ce ne dăm seama că răul din omenire (decăderea morală şi exploatarea omului de către om) se datoreşte tocmai perversităţii de a ataca legile naţionalismului în exterior şi a le aplica cu habotnicie şi suprem egoism acasă, calea spre înţelegerea mărturisirilor şi profeţiilor de la Timpul ni-i mult mai deschisă. Iar versurile citate mai sus, nu ne par deloc neomenoase şi rănind adevărul. Ci din contră, ele pun blestem pe cei ce calcă lumina-n picioare, pentru că străinismul se confundă, pe planul mare, cu păcatul, cu introducerea microbilor ucigători în organismele sănătoase. Şi cine favorizează pe străin, trădează sănătatea, lumina. Îl batjocoreşte pe Dumnezeu. Îi aruncă cu noroi şi întuneric în obraz(;).

Neamurile care fac atâta caz de umanitate şi ne acuză pe noi de huliganism când îndrăznim să ne scuturăm gâtul din jugul străin, merg la ele acasă, în sânul comunităţii lor sociale, spirituale şi politice, tocmai pe adevărurile formulate şi sfinţite de tatăl poeziei româneşti. Pe legile ordinii naturale. Pe poruncile ethosului naţional.(;)

Neamul care a ţipat umanitatea cu obrăznicie de măscărici, la toate răscrucile planetei, şi-a întemeiat acum o Patrie. Israelul. Ovreii care nu l-au scos pe Eminescu din nebunul şi huliganul gândirii, îi aplică acum doctrina în Pământul Palestinei.
Ce vom face noi? Vom asculta de cutare Nuhăm, bolborosind fraze şiret ticluite «ce din coadă au să sune», ori ne vom pune, credincioşi, fruntea sub patrafirul marelui patriarh al gândirii româneşti de totdeauna şi vom purta neînfricaţi, precum strămoşii noştri traci, steagurile măririi româneşti, peste prigoane şi morminte, spre un Rarău al unei sfinte noastre împliniri?”*

*Vasile Posteucă, Destinul imperial al românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul, Editura Criterion Publishing, Norcross, GA, U.S.A., f.a., pag. 58, 59