Lipsa oricaror orgolii, intransigenta, si mai ales modestia, smerenia cu care se aseza de fiecare data in umbra cuvintelor poetului, acel respect duhovnicesc pentru fiinta artistului, oricat de uitat ar fi fost el in mintea contemporanilor, dorinta ideala de a crea un dialog inefabil intre doi parteneri reali vesnic ingemanati, poetul si publicul, au facut din Leopoldina Balanuta nu numai o mare artista, ci si o constiinta sensibila intrata in galeria Nemuritorilor.
In amintirile noastre despre “ceara cuvintelor”, Leopoldina Balanuta este acea lumina ivita din Geneza, trecandu-ne suav peste chip, fiindca ea nu spune nimanui adio, stiind ca Edenul vietii, asemeni celui al artei, e strabatut de patru fluvii: Credinta, Iubirea, Libertatea si Speranta.
Cea care a jucat in spectacole precum cele ale lui D. R. Popescu (“Ca frunza dudului din rai“ sau “O batista in Dunare”) marturisea intr-un interviu: “Eu plec cu viata mea in teatru; teatrul vine cu viata lui in viata mea. Ma gandeam cata dreptate a avut sarmanul Tarkovski, care spunea, in ultimele zile ale existentei lui: ”Doamne, am obosit asteptandu-te!” …totdeauna arta mi-a aparut ca o stafeta a Dumnezeirii.”
Dintre "soaptele" ei, cea despre fericire se cuvine sa o ascultam ca pe o ruga, cu smerenie si sfiiciune, intru bunatatea lumii...
"Fericire este atunci cand in adancul sufletului tau, in adancul fiintei tale, gasesti forta de a evita nefericirea. Pentru ca nefericire este:
sa muncesti fara sa iubesti obiectul muncii tale,
sa nu gasesti in jurul tau prieteni care sa aiba acelasi ideal de umanitate,
sa pleci la drum cu semeni care la prima cotitura a drumului abandoneaza scopul caii alese;
nefericire este sa spui ceea ce nu crezi,
dar si mai mare nefericire este sa nu spui ceea ce crezi;
nefericire este sa izbutesti sa adormi noaptea inainte de a te gandi macar la una dintre problemele care framanta lumea si timpul tau,
nefericire este sa poti adormi noaptea inainte de a-ti judeca faptele de peste zi,
nefericire este sa nu ai copii,
nefericire este sa nu poti darui roadele muncii tale,
nefericire este sa nu iti iubesti parintii si sa nu-i insotesti cu recunostinta pana la capatul drumului intru demnitatea speciei umane;
nefericire este sa-i uiti pe cei care te-au invatat si care au adaugat fiintei tale comori nepretuite,
nefericire este sa nu trudesti intru desavarsire,
nefericire este sa nu stii sa duci pe umeri povara cea mai grea: succesul;
nefericire este sa agonisesti mai mult decat iti este cu trebuinta,
nefericire este sa uiti de unde ai plecat,
nefericire este sa uiti spre ce ai plecat,
nefericire este sa-ti vezi numele disparut inainte de disparitia trupului,
nefericire este sa simti puterea devastatoare a singuratatii,
nefericire este sa nu pretuiesti truda altora, nefericire este sa nu ai nevoie de arta,
si cea mai mare nefericire este sa nu ai nevoie de cultura.
si cate nefericiri mai sunt posibile pe pamant!
Dar pana la urma eu cred ca nefericirea este o vina. Si daca in tine gasesti puterea morala de a-ti asuma vinovatia, eu cred ca deja ai facut un pas pe calea anevoioasa, dar sublima de a atinge macar o treapta a fericirii.
Caci fericirea, pana la urma, este un ideal posibil de atins, fiind, dupa parerea mea, o forma a demnitatii umane.
Caci fericirea este pana la urma, dupa mine, lupta dreapta si nobila si grea de a evita nefericirea."
In Decembrie 2008, Leopoldina Balanuta ar fi implinit 74 de ani. Dar deja s-au scurs 10 ani incheiati de cand Regina ne-a parasit, spre nefericirea noastra, bieti muritori nevrednici sa-i intelegem tacerile. Sa ne tacem un timp cuvintele, sa lasam ca memoria vocii ei sa ne impresoare si apoi sa-i imbratisam cu recunostinta si dor, umbra ce ascunde tainice lumini.
