Ne place să credem într-o candoare a imaculării şi neîntinării. Ne orbeşte acea albeaţă prestigioasă a începutului asimilată curăţeniei morale. Vrem să credem într-o veşnică nevinovăţie şi neprihănire.
Ca stare aurorală, candoarea este incontestabil una pasageră căci prin simpla şi onesta trecere a vremii albul zăpezii se murdăreşte, strălucirea păleşte, fecioria se pierde, iar făptuirea învinovăţeşte. Albul – glacial – nu rezistă noroaielor fertile ale desprimăvărării. O asemenea candoare – refuz al maturizării, al responsabilităţii varstei adulte – nici nu are şanse să fie păstrată şi nici cine ştie ce merite cand întamplător reuşeşete.
Cu mai multă indulgenţă poate fi privită însă candoarea inocenţei şi a neajutorării: incapacitatea, lipsa puterii, dorinţei şi abilităţii de a face rău. Şi, ca o consecinţă, prezenţa primejduită, neprevenită şi neechipată pentru a-i face faţă, într-o lume dominată de forţele răului. Disproporţia vădită dintre neajutorare şi soarta vitregă căreia aceasta îi este hărăzită.
Conservarea vieţii impune acceptarea răului şi încercarea perpetuă de a-i face faţă cu mijloace pe măsură. Se pierde însă astfel o anume bună credinţă, acea ignoranţă despovărată, necontaminată de răul nebănuit, neluat în seamă, neasumat. Riscul inerent este acela al preocupărilor exagerate legate de existenţa răului, al recunoaşterii imperialismului său, al molipsirii de scepticism, blazare şi cinism.
Neîncrederea în candoare – fie ea refuz al maturizării, fie primejdioasă neştiinţă – se poate întinde însă prea departe ameninţand şi valenţele ei prielnice vieţii noastre depline, starea de graţie care ne face disponibili la fericire. Evitand să glorificăm infantilismul şi să ne ploconim în faţa vicleniei înrăite, trebuie să rămanem de partea candorii în accepţia ei mai profundă, aceea de ardoare, înflăcărare, înfocare.
Căci verbul latin "candeo", din care ea derivă etimologic, înseamnă de fapt a arde, a deveni roşu ca focul şi apoi alb incandescent. Fără această reamintire, candoarea se rătăceşte, îşi pierde talcul şi noima, iar puritatea ei se răceşte, uitandu-şi fervoarea.
Poate fi însă păstrată această stare ardentă de bună credinţă, această simplitate şi deschidere în faţa vieţii care ne face disponibili şi vrednici de fericire? Nu cumva, odată cu achiziţiile unei experienţe nefaste de viaţă, suntem dominaţi şi pervertiţi de ocolişurile suspiciunii, de precauţiile circumspecţiei, de subterfugiile neîncrederii? Nu cumva toate acestea reuşesc să ţină sub obroc flacăra candorii înăbuşind-o? Cum să mai uităm iminenţa răului din jur şi grijile pe care ele le presupun? Cum să ne mai abandonăm riscurilor vulnerabilităţii măcar pentru o vreme lăsandu-ne cuprinşi de combustia sacră a generozităţii?
Candoarea pierdută e poate imposibil de recuperat. Pierdută definitiv în cele mai multe locuri, candoarea este sortită unui destin veşnic nomad: ea trebuie să-şi reconstruiască mereu un refugiu vremelnic într-o extensie neştiută a spaţiului, într-un tăram unde să nu vrea să ştie de rău, să nu-l comită şi să nu simtă nevoia să se apere de el, unde să rămană cat timp poate de bună credinţă. Asta nu înseamnă că lumea cea de toate zilele e abolită. Ea este doar suspendată. I se interzice – atat cat puterea noastră sufletească o poate face – accesul în zona candorii, pe pămantul virgin al făgăduinţei.
Salvarea candorii înseamnă ocrotirea văpăii migratoare a inimii noastre, necontenitul pelerinaj care caută fără să obosească – şi dacă nu le găseşte le inventează – acele locuri privilegiate unde ne regăsim simplitatea stării de graţie, unde candela palpaindă a generozităţii noastre spirituale se poate încă bucura de ozonul neviciat al bunei credinţe.
Fără ca această năzuinţă viguroasă să ne însufleţească şi să ne călăuzească încercările, candoarea se stinge în atmosfera poluata, în aerul închis al vieţii comode şi securizate.
