Mestecandu-l incet si savurandu-l la fiecare pas, mi-am dat seama ca ma incearca aceleasi impresii ca ale autorului lui.
Dar sa trecem la subiect...
Exista multe cuvinte transformate in lipitori nesuferite, asezate pe timpanul auzului nostru, pe ambalajul diverselor publicatii sau in vitrina diverselor posturi de radio sau televizate.
Cuvantul “urban” devine poate mai agasant decat “bio” la care vom ajunge imediat. Cultura urbana, eveniment urban, revolta urbana, creier urban, totul e urban. Pe de o parte, cuvantul acesta are misiunea sa inlocuiasca o alta legenda lexicala, numita “cool”. Urbanul aduce un plus de vioiciune in formulari precum guerrilla urbana sau razboi urban. Deodata, din cetateni terni ai vreunui orasel cenusiu cu trafic greu si joburi abrutizante, prindem un nesperat titlu de razboinici urbani.
Cultura urbana a mai explodat si pentru ca am inteles, in sfarsit, lectiile vechi ale unor antropologi destepti – si anume ca e o cultura cu tot ce implica ea si ca poate fi urmarita cu nesat viata lui homo sapiens la oras. Fabrici parasite, skateboard, curse de masini, toate sunt de acolo. Din pacate, urbanul nu a ajuns astazi decat inca un stereotip deranjant. Un nume pompos dat unor intalniri fara idei, dar cu ceva branduri culturale sau vestimentare atasate.
Pentru “bio” pot alcatui rapid o definitie de dictionar: produs cu provenienta exotica, eticheta frumos colorata, mult mai scump decat ce se gaseste pe acelasi raft de sucuri sau alte alimente. Bio e mai mult decat “natural”. E supra-natural. Cand spui bio, spui produse aparute dintr-un soi de lume ideala neafectata de prafuri, agenti poluatori. Ba chiar, undeva in adancurile subconstientului este probabil exploatat visul fructului originar. Marul Evei nu a fost prea bun pentru soarta primilor oameni, dar stim sigur ca mai “bio” decat atunci nu se prea poate.
“Ca si” – o schema de evitare a cacofoniei care a devenit tic verbal. Cu alte cuvinte, aceste conjunctii camuflante apar si atunci cand nu e nevoie. Frica teribila de cacofonie este in general stupida. Daca ar fi dupa mine, as renunta brutal la orice reglementare de acest gen. Asta e, daca unii vor sa rada neaparat ca ai obtinut o prostioara din alaturarea unor cuvinte, s-o faca, sa rada. Hipercorectitudinea este in general un indicator bun al nesigurantei de sine. Or, evitarea unei cacofonii care nici nu exista ar putea desemna o cacofonie a rationamentului si un subtil complex rabufnit in limbaj.
“Iata”, e un cuvant cu adevarat obsedant. Nu e intamplatoare suprauzarea lui. Reporterii simt nevoia pleonastica de a-si dubla imaginea prinsa cu camera de luat vederi printr-un “iata”, completat eventual de un “avem aici...”. Nu intamplator a aparut reflexul – el avea candva ceva demonstrativ, dar azi are un aer complet manipulator. Auzim “iata” atunci cand nu e nimic de vazut, cand ni se arata filmulete confuze smulse de prin politie, din care noi ar trebui sa deducem ba ca Becali e nevinovat, ba ca nu stiu ce profesoara e demna de dispret. Iata ca nervii mei lingvistici sunt provocati si de incercari repetate de manipulare minora, din aceea de zi cu zi.
(Costi Rogozanu - "Alergii lingvistice")
Daca am realizat ca suferim de boala repetitivitatii anumitor cuvinte, termeni sau expresii, fie chiar si in faza incipienta, sa incercam un antrenament al fandarilor sinonome sau al eliminarii limbajului gol de continut, spre o vindecare rapida si sigura.
