Vartej de versuri hoinare si ganduri razlete...

Viaţa curge în noi asemenea unui fluviu liniştit şi e o minune. Dar ne obişnuim şi cu minunile.
Fiecare zi e un dar cu totul nou, o nouă pagină de umplut.
Dumnezeu ne schimbă apa în fiecare zi.
Dumnezeu nu moare în ziua în care încetăm să mai credem într-un Dumnezeu personal, însă murim în ziua în care viaţa noastră încetează să mai fie luminată de strălucirea continuă şi reînnoită zi de zi a unei minuni a cărei sursă se află dincolo de orice închipuire.

Memorie

O pasăre cu o singură aripă
şi cu alta transformată în lanţ,
o pasăre cu aripă rămasă să spere
şi alta pe care o târăşte în zbor,
o pasăre-mi trece noaptea prin somn
şi dimineaţa o găsesc răstignită
în acelaşi loc unde seara
am lăsat-o
lovindu-şi lanţul cu aripa.

(Octavian PALER - "Scrisori imaginare", 2007)

"Marea majoritate a oamenilor găsesc că e mult mai uşor să cerşească cerul prin rugăciune decât să-l merite prin acţiuni." (SCHOPENHAUER)

"Ceea ce oamenii doresc de fapt nu este cunoaşterea, ci certitudinea." (Bertrand RUSSEL)

"Cei care au mult de nădăjduit şi nimic de pierdut vor fi întotdeuna periculoşi." (Edmond BURKE)

"Bucuriile sunt daruri ale destinului, care îşi dovedesc valoarea în prezent. Suferinţele, în schimb, sunt izvoare ale cunoaşterii, a căror importanţă va ieşi la iveală în viitor." (Rudolf STEINER)

"Mai bine să te naşti fântână fără apă, decât să fii izvor de apă vie, pe lângă care oamenii trec fără să bea." (Khalil GIHRAN)

Doi peşti trăiau într-un acvariu. Înotând leneş în cerc, aveau timp să stea de vorbă, ba chiar şi de un strop de filosofie. Într-o zi unul din peşti îl întrebă pe celălalt:
- Tu crezi că există Dumnezeu?
- Sigur că da!
- Şi de unde ştii?
- Cine ai crede că ne schimbă nouă apa în fiecare zi?

(Sursă: Bruno FERRERO - "Secretul peştilor roşii", 2005)

A fost odată...
Acolo-n timpul care ne-a răpit
Trăia de mult un prunc hoinar...
Iubea Soarele
Şi dimineţile neîncepute,
Şi Luna,
Şi nopţile încărcate de stele visătoare,
Şi albastrul,
Şi aripa săgetătoare,
Şi foşnetul verde,
Şi mireasma vântului
Rătăcind printre petale,
Şi răcoarea izvorului
Înviorând pădurea,
Şi şoaptele depărtărilor,
Şi clocotul furtunilor,
Şi plesnetul ploii,
Şi lacrima,
Şi cântul,
Şi neastâmpărul veşnic al viselor!
A fost odată un copil hoinar,
Acolo-n timpul care ne-a răpit...
Şi timpul îi dăruia clipele
Dimineţilor încărcate de soare,
Adierilor jucăuşe ale vântului,
Albastrului necruprins al viselor,
Şi florilor,
Şi ploii,
Şi lacrimei,
Şi dorului,
Şi nopţilor străbătute de fiorul stelelor,
Şi lui - copilului de atunci -
I se dăruia deplin...
Îi simţea fiorul
În adâncimea privirilor,
În îngândurarea frunţii,
În chemarea iubirii,
În zâmbetul sufletului,
Şi-n pasul mai greu
Ce-şi târşâia povara...
Îl îmbia cu tic-tacul amăgitor,
Cu bucuriile
Şi tristeţile,
Cu dăruirile
Şi împlinirile,
Cu visele,
Cu mângâierile
Şi rănile tălpilor
Pe drumul fără întoarcere
Al vremii care vine...
Şi însuşi moartea -
Popasul veşniciei -
I-o dăruia surâzător
Dincolo de viaţa care îl străbate!
Iar el trăia cu frenezie,
Nebănuind
Cât de neîncăpătoare este viaţa
Pentru tot ce-ar vrea să aibă!
Într-un târziu a simţit
Înfricoşătoarea măreţie a Eternităţii...
Prea târziu pentru a înţelege
Surâsul dureros al înserării!
Abia a mai putut
Să-şi cheme amintirile,
Să-şi sărute florile,
Să-şi mângâie depărtările
Şi să-şi potolească lacrimile,
Pentru că a trebuit
Să se dăruiască definitiv
Primăverilor neînceputelor anotimpuri!
(Vasile TRUFAN - "O lacrimă de timp")