vineri, 23 mai 2008

Florile de TEI ale sufletului meu


Au inflorit teii ! Ati vazut ? Ati descoperit acest miracol al naturii nascut in ultimele zile ? Pe mine m-a izbit taina parfumului lor suav si totusi atat de staruitor, seara la ceasuri tarzii, in zi de mare sarbatoare, 21 Mai, in care i-am cinstit cu emotie in inima mea pe Sfintii Imparati Constantin si Elena...
Si iata, acum florile de tei mi-au daruit o mare si intensa bucurie, as putea sta cu privirea agatata de sclipirea lor galben-stralucitoare clipe si minute in sir, admirandu-le virtutile regesti, de FLORI intre flori...

Cuvintele… de multe ori pentru mine sunt liant între suflet şi gând, liant ce le uneşte în idee, eliberându-le apoi în rostire.

Zilele-mi înlănţuite în existenţa se scurg, uneori banale şi aride în înţelesuri. De multe ori parcă şi natura îşi ascunde, privirii mele, tolba cu minunăţii, spunându-şi supărarea doar în vântul tăios şi rece. In astfel de momente, nu vorbeşte cu mine, ci îmi grăbeşte paşii către acasă. Ea este pentru mine căldura de pluş a unei perechi de papuci, întotdeauna pereche de stângul cu dreptul.

De curând însă, învingând cu hotărâre capriciile naturii, m-am aventurat într-o scurtă plimbare, luându-mi prieteni de drum pescăruşii, ce lin altădată unduiau sub cupola albastră şi rece a mării. Ei acum îşi rotesc zborul între verdele liniar şi vast al parcului şi cer, parc unit cu zarea orizontului prin verdele naturii.

Totul este pustiu în jurul meu. Iarba, deasă şi aspră, se aşterne ca o pătură rece sub paşii mei. Vântul, capricios şi egoist, vrea să îmi stăvilească avântul, dar o palidă rază de soare mă cheamă să îmi surâdâ într-un zâmbet îmblanzitor de adiere rece.

Privesc copacii, cuminte aliniaţi în alei arcuite în zare, alei pierzându-şi capătul în acelaşi orizont. Ei mărginesc drumul care îmi duce paşii către departe, acolo, în memorie, înlocuind tabloul viu din faţa mea cu unul, nemişcat, din amintire.

O fracţiune de secundă, am revăzut tabloul copilăriei viu. O clipă în trecerea vremii. Tresar!

Văd alţi copaci, adunaţi într-o pădurice, înălţându-şi spre cenuşiul cerului ramurile contorsionate şi chemând soarele în ajutor, agăţaţi parcă de palida rază. Şi ei sunt zgribuliţi asemeni mie, de răceala naturii. Privesc in jur. Cât de ciudat pare totul! Ei par o pădure golită ca şi mine, de suflet. Tânjesc după soare şi verde, rădăcinile lor creându-mi senzaţia că vor ieşi din iarba viu răsărită, cuprinzându-mă cu braţele lor.

Pescăruşii în calea valurilor de vânturi se luptă cu rafalele necruţătoare şi reci, în derivă. Ei sunt corăbii ale cerului şi înfruntă furtuni dinspre mare.

Linişte… o linişte gravă se aşterne pe cărarea paşilor mei.

Culeg cu privirea doar câteva frunze captive în firele verzi ale ierbii. Ciuperci ciudat răsărite din preaplinul de apă cules de pământ, din ploi nestăvilite, izvorâte parcă din norii veşnic cenuşii ai iernii, stau ca nişte pete albe pe spinarea ierbii. Câteva ramuri îşi croiesc, curajoase, cărarea către niciunde. Băncile, solitare şi ele, străjuiesc trist, aceeaşi alee.

Gândul şi eu, solitudine şi paşi… El, gândul, se intoarce către acasă…

Imaginile de un alb copleşitor al zăpezilor îmi stăruie în gând, contrastând cu oaza verde a parcului ale cărui alei le străbat.

Amintirea zilelor copilăriei se aşează în troiene curate în mintea mea, protejând căldura unei inimi prea udă de ploaia ce cade strivitor, de sus, din norii plumburii.

Ridic ochii spre cer, acelaşi ca şi cel de acasă, dar parcă atât de diferit. Acelaşi dinspre începuturi, vine spre astăzi, vine către noi, în clipele care trec înşiruite, pentru cei ce sunt şi pentru cei ce vor veni, peste veacuri….

Ma revăd, copil, departe în trecut, când mă întrebam, candid, unde se termină cerul sau dacă mama şi tata, aflaţi departe de mine, văd şi ei acelaşi cer ca şi mine. Poate şi acum, copilul de atunci imi şopteşte cu certitudinea inocenţei copilăreşti că ei, cei dragi de acasă, îşi împletesc privirea în acelaşi cer.

Astăzi, acasă este Eminescu, amintirea lui este mai vie ca în oricare moment al anului. În zi de ianuarie, odată, demult, s-a născut să dăinuie întru floare de tei şi în veşnicia Luceafărului, în împletituri de poezie. Luceafărul, se oglindeşte în faldurile unui lac ce râde încă în nuferi.

Nostalgie… într-o zi cenuşie şi rece… într-o plimbare căutată în paşii crestaşi pe o alee rătăcită spre orizont. Ochii, atunci când sunt năpădiţi de tristeţe, întotdeauna caută în zare, alături sau oriunde, un zâmbet pe care eu nu-l mai pot zări. Acum mă întreb curioasă ce o să găsesc în acest tot ce mă înconjoară, vid şi rece, suflet şi dor de ţarâ?

Astept răspunsul naturii, doar ea pricepe ce-mi caută ochii… şi, în depărtare, zăresc plăpânzi copăcei, sădiţi de mâini harnice acum o vară. Mă apropii, curioasă, cu milă pentru copăcei, pentru frigul ce îl îndură.

Dar… deschid ochii mari, nu-mi vine să cred privirii: flori mici, roz, au ieşit din muguri, devreme, înflorind în rochiţe creţe, diafane, tinere şi micuţe, în buchete cochete. In mijlocul iernii! Flori! Unde este iarna mea? Unde îmi sunt închişi fulgii mei de nea, oamenii-zăpadă, ţurţurii şi florile de gheaţă?

Acum înteleg… raza mi-a luminat drumul către florile iernii. Eminescu îmi zâmbeşte acum dintre petale de ianuarie. Le cheamă ca pe un tribut pe care il aşteaptă. Ştiu, fulgul lui de nea este înflorit în micuţele flori! Le culeg, în gând îi i le dăruiesc, în buchet călător pe o coamă de rază, să i le aşeze acolo, sus, în Impărăţia Poeziei Lui!

Inţeleg acum că astăzi cuvintele mele, de fapt, vor să fie liant între casă şi departe, între floare şi poezie.

Paşii mă poartă sigur şi apăsat către o încăpere caldă, în care-i aşteaptă doi papuci, ai casei şi ei…

Astăzi, zâmbetul mi-l culeg din flori, îl aşez în inimă, iar ochilor le ofer, ca recunoştintă, un petec de cer, un fir de iarbă şi o rază de soare ce străbate nori plumburii. Vreau să împletesc o primăvară cu florile răsărite timpuriu din muguri… ca intr-o poezie a florilor de Mai.


(Mirela-Nicoleta Hincianu in Eseuri)

"Câte stele şi câţi sori
Pomenitu-ţi-au ţărâna
De la cerul Tău ajung
Când ridic spre păsări mâna...

Câte stele ţi s-au scurs
În inelele din trunchi,
De-ţi ajunge zilnic cerul
Până-aproape de genunchi?...

Şi-apoi oare care cer
Sprijinit de trunchiu-ţi teafăr,
Mi-a iscat în pipt ninsori
Ce mă dor dinspre Luceferi?..."


Luca ONUL - "Răsunetul"

12 comentarii:

Bibliotecaru spunea...

Doar vântul citeşte-n tei gândul!

pescarusul argintiu spunea...

Asa este, vantul multe soapte ale sufletului asculta... iar aripile lui neobosite gandurile ni le zburda ;)

Oana spunea...

Cand eram mica, eram innebunita dupa mirosul teiului. Culegeam in nestire si le puneam la uscat, la flori ma refer, numai pentru ca imi placea mirosul.
Multumesc pentru ceai, Cora :)

pescarusul argintiu spunea...

Draga Oana, sa inteleg ca acum, la anii frumosi ai tineretii, nu te mai insufleteste atat de puternic prezenta inmiresmata a frunzisului de tei proaspat infloriti ? :)
Mi-e greu sa cred acest lucru, doar TEIUL este simbolul sacru al indragostitilor de toate varstele ;)
Daca mai doresti, te mai servesc cu ceai, caci samovarul este plin si abunda de arome aburinde...
Am uitat sa-ti spun ca in bolul de pe masuta de sticla a camerei de oaspeti gasesti o miere de TEI irezistibil de gustoasa :)
Asa ca te mai astept ! Vezi cum scapi de OUR, iar daca nu poti sa-l lamuresti, vino cu el pe umeri, sa ajunga si el mai sus, la o creanga cu flori de tei :)

sfinx667 spunea...

Mi-a iscat în piept ninsori
Ce mă dor dinspre Luceferi?..." ....
pescarusule drag sufletului meu, multumesc mult, mult...in cateva zile, sper, sa fie si glezna mea pregatita pentru ritualuurile mele din fiece an..:)
Am obiceiul, sa-mi plimb gandurile, visarile, rasfatandu-ma cu izul inconfundabil al florilor de tei, noaptea, e tare placut, e bogatie de liniste, boare, flori de tei si eu...ratacesc doua-trei ore, apoi, revin si scriu, intotdeauna a doua zi, simt impulsul sa pictez tei, flori de tei...si chiar o fac, cu sufletul;
Florile de tei ma leaga mult de copilarie, de bunica, in ele gasesc cuprinsa atata liniste si pace, cum nu gasesti in alte multe flori, iubesc florile, dar florile de tei raman surasul sufletului meu, acel suras ce a ramas unde departe si nu incetez sa-l tot caut, mi-e dor de mine copil:)
Iti multumesc mult suflet blajin si iti doresc un sfarsit de saptamana senin si surazator, poleit cu flori de tei:)
Sibilla

Victor spunea...

Draga Pescarusule,

iti raspund aici, ti-am raspuns si la mine la unul din comentariile tale, cel cu intrebarea pentru Ion Iliescu.

Vroiam sa-ti multumesc din suflet pentru ca imi demonstrazi o prietenie constanta.

La mine se dezbate o chestiune legata de buna noastra prietena Niko-Sibilla care este putin dezamagita si m-as bucura daca ai da o mana de ajutor in sprijinul ei.

mesterulmanole spunea...

Pescarusule argintiu, ieri t-am citit de dimineata, si am ramas pe ganduri...nu vazusem teii infloriti.
Ieri in drum spre Carrefoure, am avut timp sa-i vad...da, au inflorit, am deschis geamul masinii si le-am simtit parfumul.
Articolul tau m-a umplut si de bucurie -imi place mult mirosul florilor de tei, tata a plantat candva 32 de tei..in jurul blocului unde locuiam- dar si de tristete- fiindca nu am observat, n-am avut "ochi" sa vad...
Nebuna viata traim!
multumesc

Oana spunea...

Cora, cum sa nu. Si acum sunt innebunita dupa acel miros. Uneori il visez noaptea, daca poti crede ca se poate visa un miros. Iata ca se poate :)

pescarusul argintiu spunea...

Dragi prieteni,
@Scumpa Nico,
Ai scris atat de frumos si mi-ai transmis atata sensibilitate si emotie, incat parca imi doresc sa alerg si sa ma adapostesc sub teiul ocrotitor al lui Eminescu ce domneste in parcul Copou din dulcele targ al Iesilor :)
Iti doresc sa-ti implinesti degraba ritualurile tale magice in miez de noapte, scaldate in sclipirea inmiresmata a florilor de tei ;)
Uite aici pe farfurioara, te asteapta sa-l gusti, un strop din nectarul zeilor, mierea chihlimbarie de tei...

@Draga Victor,
Am fugit imediat ce am citit indemnul tau de a o sustine pe colega si prietena noastra draga Nico si am lasat la tine acasa un balsam de alinare pentru sufletul ei generos si curajos, dar si in camarutele caminului ei.
Sper din tot sufletul sa-i fi fost de folos incurajarile mele de inceput de week-end :)

@Draga Mestre,

Ai dreptate, viata noastra se deruleaza nebuneste, ritmul este uneori ametitor si nu ne mai da ragazul de a poposi cum se cuvine in mihlocul naturii si de a-i descifra tainele... Si eu am descoperit intamplator parfumul ametitor al florilor de tei, in seara de 21 Mai, dupa ploaie...
Asa ca am avut o dubla sarbatoare... cinstirea Sfintilor Imparati si regalul de arome florale de tei :)
Ma bucur ca ti-am daruit o bucurie ;)

@Draga Oana, de ce nu ? Acum m-am linistit. Intruchiparea atat de vie in vis a parfumului unic de tei e dovada cea mai graitoare ca odata descoperit, acest dar ingeresc ne vegheaza uneori somnul si mai ales e semnul ca nu-l vom uita niciodata :)

Anonim spunea...

imi place

pescarusul argintiu spunea...

Bun venit, stimate Anonim!
Daca ti-a placut infuzia literara a florilor de tei, inseamna ca-ti vei dori sa mai revii :)
Te mai astept, o zi frumoasa!

denisia spunea...

http://sugar-butterfly.blogspot.com/... interpretează cum vrei...

eu m-am revoltat...scuze pentru îndrăzneală...