vineri, 26 iunie 2009

Candoarea, picatura de chihlimbar din cupa vietii

Ghicim aproape instinctiv că între candoare şi fericire există, trebuie să existe o legătură indisolubilă. Dar ce înseamnă oare a fi candid? Poţi rămane astăzi candid fără a suferi? Nu se pierde oare candoarea iremediabil odată cu varsta, cu experienţa, cu maturizarea? Şi nu chiar asta urmăreşte pregătirea noastră – mai ales cea instituţionalizată – pentru viaţă?

Ne place să credem într-o candoare a imaculării şi neîntinării. Ne orbeşte acea albeaţă prestigioasă a începutului asimilată curăţeniei morale. Vrem să credem într-o veşnică nevinovăţie şi neprihănire.

Ca stare aurorală, candoarea este incontestabil una pasageră căci prin simpla şi onesta trecere a vremii albul zăpezii se murdăreşte, strălucirea păleşte, fecioria se pierde, iar făptuirea învinovăţeşte. Albul – glacial – nu rezistă noroaielor fertile ale desprimăvărării. O asemenea candoare – refuz al maturizării, al responsabilităţii varstei adulte – nici nu are şanse să fie păstrată şi nici cine ştie ce merite cand întamplător reuşeşete.

Cu mai multă indulgenţă poate fi privită însă candoarea inocenţei şi a neajutorării: incapacitatea, lipsa puterii, dorinţei şi abilităţii de a face rău. Şi, ca o consecinţă, prezenţa primejduită, neprevenită şi neechipată pentru a-i face faţă, într-o lume dominată de forţele răului. Disproporţia vădită dintre neajutorare şi soarta vitregă căreia aceasta îi este hărăzită.

Conservarea vieţii impune acceptarea răului şi încercarea perpetuă de a-i face faţă cu mijloace pe măsură. Se pierde însă astfel o anume bună credinţă, acea ignoranţă despovărată, necontaminată de răul nebănuit, neluat în seamă, neasumat. Riscul inerent este acela al preocupărilor exagerate legate de existenţa răului, al recunoaşterii imperialismului său, al molipsirii de scepticism, blazare şi cinism.

Neîncrederea în candoare – fie ea refuz al maturizării, fie primejdioasă neştiinţă – se poate întinde însă prea departe ameninţand şi valenţele ei prielnice vieţii noastre depline, starea de graţie care ne face disponibili la fericire. Evitand să glorificăm infantilismul şi să ne ploconim în faţa vicleniei înrăite, trebuie să rămanem de partea candorii în accepţia ei mai profundă, aceea de ardoare, înflăcărare, înfocare.

Căci verbul latin "candeo", din care ea derivă etimologic, înseamnă de fapt a arde, a deveni roşu ca focul şi apoi alb incandescent. Fără această reamintire, candoarea se rătăceşte, îşi pierde talcul şi noima, iar puritatea ei se răceşte, uitandu-şi fervoarea.

Poate fi însă păstrată această stare ardentă de bună credinţă, această simplitate şi deschidere în faţa vieţii care ne face disponibili şi vrednici de fericire? Nu cumva, odată cu achiziţiile unei experienţe nefaste de viaţă, suntem dominaţi şi pervertiţi de ocolişurile suspiciunii, de precauţiile circumspecţiei, de subterfugiile neîncrederii? Nu cumva toate acestea reuşesc să ţină sub obroc flacăra candorii înăbuşind-o? Cum să mai uităm iminenţa răului din jur şi grijile pe care ele le presupun? Cum să ne mai abandonăm riscurilor vulnerabilităţii măcar pentru o vreme lăsandu-ne cuprinşi de combustia sacră a generozităţii?

Candoarea pierdută e poate imposibil de recuperat. Pierdută definitiv în cele mai multe locuri, candoarea este sortită unui destin veşnic nomad: ea trebuie să-şi reconstruiască mereu un refugiu vremelnic într-o extensie neştiută a spaţiului, într-un tăram unde să nu vrea să ştie de rău, să nu-l comită şi să nu simtă nevoia să se apere de el, unde să rămană cat timp poate de bună credinţă. Asta nu înseamnă că lumea cea de toate zilele e abolită. Ea este doar suspendată. I se interzice – atat cat puterea noastră sufletească o poate face – accesul în zona candorii, pe pămantul virgin al făgăduinţei.

Salvarea candorii înseamnă ocrotirea văpăii migratoare a inimii noastre, necontenitul pelerinaj care caută fără să obosească – şi dacă nu le găseşte le inventează – acele locuri privilegiate unde ne regăsim simplitatea stării de graţie, unde candela palpaindă a generozităţii noastre spirituale se poate încă bucura de ozonul neviciat al bunei credinţe.

Fără ca această năzuinţă viguroasă să ne însufleţească şi să ne călăuzească încercările, candoarea se stinge în atmosfera poluata, în aerul închis al vieţii comode şi securizate.

16 comentarii:

Ioan spunea...

Candoarea se diminuează odată cu trecerea anilor. e o desensibilizare. Dar e şi normal să se întîmple aşa. Orice evoluţie e şi involuţie pe de o parte.

Cristian Lisandru spunea...

Candoarea rămâne o floare rară şi sensibilă... Ai găsit un titlu excelent!

orianda spunea...

superba postarea!
candoarea e o raritate ... o caut si o voi cauta ....

felicitari

pescarusul argintiu spunea...

Ioan, ai dreptate, dar este un adevar trist.
Candoarea ar trebui ocrotita ca o floare rara si conservata cu grija in serele sufletului.
Ultima ta afirmatie ar trebui sa ne puna pe ganduri...
O zi plina de candoare!

pescarusul argintiu spunea...

Cristi, ma bucur ca gandim la fel! :)
M-am straduit sa surprind esenta acestei virtuti aparte.
Sa porti mereu un sirag de chihlimbar poleit cu candoare!

pescarusul argintiu spunea...

Orianda, iti multumesc mult pentru vizita si impresii!
Trebuie sa ne lasam calauziti de lumina candorii la fiecare pas pe drumul vietii si s-o cautam mereu, cum spui tu.
Sufletul sa-ti fie poleit de fragezimea candorii, oriunde te-ai afla!

Anne spunea...

Intr-adevar superb articolul si modul de transmitere a mesajului!

CELLA spunea...

eu chiar nu cred că ne pierdem candoarea
doar că majoritatea dintre noi o ascundem atît de bine încît este posibil să uităm unde ...
altora li se pare că a o manifesta este semn de slăbiciune ori ... altceva, nu vreau să zic ;)
mai sunt şi unii care nici măcar nu ştiu că există, cei mai trişti, care şi-au uitat copilul din ei
oamenii sunt atît de diferiţi şi totuşi, uneori, atît de aceiaşi în ce simt
doar că se tem să spună, n-am să ştiu niciodată de ce :(
de ce le este frică oamenilor de ce simt, de ce nu se iubesc îndeajuns ? de ce se însingurează în simţăminte ?
multe neînţelesuri într-un singur cuvînt ... "candoare", ce blînd şi luminos sună
nu-i nici rară nici diminuată, doar că trebuie sărutată din vreme-n vreme, să zîmbească din noi înspre ceilalţi:)

pescarusul argintiu spunea...

Anne, ma bucur mult ca ai avut rabdarea sa-l parcurgi si sa-i explorezi inflexiunile!
Dar mai presus de toate, ai extras sensul corect, cu delicatete :)
Iti doresc sa ai parte de zile cu multa candoare impartasita si primita!

pescarusul argintiu spunea...

CELLA draga, oare o ascundem sau fuge ea de noi? Nu cumva simte ca nu o meritam, ca i-am dezamagit asteptarile?
Multe "de ce"-uri, intr-adevar, de care ne lovim la tot pasul...
Raspunsul tau, ca de obicei este minunat, plin de sensibilitate si de profunzime.
Iti multumesc si-ti doresc sa te intalnesti mereu cu intruchiparile candorii, ivite din naturalete si sinceritate.

loristiuj spunea...

postarea asta m-a dus cu gândul la o broşă de chihlimbar a mamei... :-)

pescarusul argintiu spunea...

Lori, si eu am avut in minte aceasta rasina binecuvantata cand am ales titlul! :)
Toate bijuteriile din chihlimbar au un magnetism special si efecte tamaduitoare.
Sa avem alaturi de noi chihlimbarul plin de candoare!

Manole spunea...

Candoarea si inocenta...sufletelor curate...

Autumn spunea...

Superba postare si pozele sunt minunate.

pescarusul argintiu spunea...

Mestere, exact asa, ai surprins esenta!
Doar sufletele curate se pot bucura de nectarul dulce al candorii si de ce nu, al inocentei.
Sa ploua cu binecuvantare cereasca peste sufletele acoperite de arsita si istovire!

pescarusul argintiu spunea...

Autumn, iti multumesc pentru aprecieri si ma bucur sincer ca ti-a placut acest articol.
Mi-a fost dor sa evoc setea si nevoia de candoare :)
Te mai astept pentru cate un popas!