Setea vesnica din inima fantanii de la rascruce...

E ochiul pământului îndreptat spre cer sau e lacrima cerului căzută pe pământ? Oricum ar fi, înainte de toate e oglinda mişcătoare a lunii. În fiecare noapte, chipul acesteia râde în apa clară, periindu-şi părul şi aurindu-i luciul. Asta e singura bucurie a fântânii: faptul că adăposteşte în răcoarea ei mângâierea lunii. Şi mai e ceva...! Când bate vântul, cumpăna ei se mişcă uşor, scoţând un scârţâit ca de bocet, care umple de lacrimi sufletul său adânc. Din cauza asta, nici nu seacă, pentru că vântul face cumpăna să scârţâie şi-i plânge sufletul în fiecare zi.

A fost o vreme când nu avea nevoie de lacrimi, când apa ei râdea în hohote, gâlgâind în ciutura plină. Oamenii beau, îşi răcoreau buzele şi frunţile asudate, adăpau caii, mai scoteau o ciutură plină şi fântâna râdea din nou gâlgăind. Apoi, mulţumeau Domnului şi celor care o săpaseră, aici, la răspântia drumurilor şi plecau tihniţi în treaba lor. I se albeau şi i se făceau mai clari obrajii de apă, căci se simţea utilă. Ştia că este elixirul vieţii, că fără ea oamenii aceia trudiţi şi animalele lor ar fi suferit până ar fi găsit un alt izvor.

Pe vremea aceea, ciutura era mereu umedă şi mereu se cobora până la sufletul ei răcoros, să-i dea sărutul dătător de viaţă. Dar toate au fost... Acum stă părăsită de ani şi ani... Nimeni nu-i mai leagănă cumpăna, decât vântul, nimeni nu-i mai tulbură luciul apei, decât luna. Oamenii nu mai trec pe acolo, căci drumurile din jurul ei nu mai sunt umblate. Şi atunci o fântână care nu mai potoleşte setea nimănui, la ce foloseşte? De ce mai stă acolo, pe coama dealului, cu cumpăna îndreptată spre cer a rugăciune, când nimeni nu mai are nevoie de răcoarea şi picătura de viaţă pe care o dădea?

Câteodată, când mai trece cineva prin preajmă, cumpăna tresare. Dar cel ce vine se uită la ochiul stătut de atâta vreme, la cumpăna uscată şi plesnită, aruncă niscaiva bulgări în oglinda apei ca să se amuze, apoi, satisfăcut, se aşează pe brâul de piatră. Scoate din sacoşa ce-o are cu el o sticlă din care bea cu poftă (oftând la sfârşit), scuipă printre dinţi, se ridică şi pleacă. Şi dus e... Mai vede încă unul peste multă vreme şi care la fel îi mulţumeşte pentru viaţa ce-o are în ea.

Plânge ochiul de apă şi cumpăna scârţâie a bocet! Pentru ce ar mai privi cerul, pentru ce i-ar mai cânta vântul pe cumpănă, pentru ce luna s-ar mai juca în apa ei, dacă în loc să se scoată viaţa din ea, se aruncă bulgări? Pe coama dealului, sâmburele vieţii plânge cu lacrimi de apă cerului înstelat! E singură fântâna şi vântul adie şi cumpăna boceşte a jale... Ce singură-i fântâna!

Mi-e sufletul fântână cu cumpănă uscată şi am tovarăşi doar luna, vântul şi singurătatea, obisnuia ea sa spuna. Nu folosesc la nimic, căci drumurile oamenilor nu mai trec pe aici. Iar vântul bate şi cumpăna scârţâie... Mi-e dor să mai simt ciutura cum îmi scoate sufletul afară! Nu vrei puţină apă, drumetule? Nu ti-e sete de viaţă? Gusta-i savoarea racoroasa!

Celelalte Cuvinte - "Fantana Suspinelor"