Dialog pe drumul magic al sticlei...

Cand, unde, de catre cine si cum a fost fabricata cea dintai sticla este un mister, desi se pare ca prima descoperire a fost facuta in Egipt. Cea mai veche sticla cunoscută este de origine egipteană, din anul 3200 î.e.n. La inceput, egiptenii foloseau sticla numai ca să acopere obiectele făcute din lut; dar în jurul anului 2000 î.e.n. au descoperit că mărgelele ar putea fi făcute în totalitate din sticlă. Dupa zeci şi zeci de ani au reuşit să fabrice vase de sticlă si pahare de băut. Primul obiect de sticlă cunoscut şi păstrat este un pahar cu picior, din anul 1490 î.e.n. şi care poarta numele unuia dintre faraoni. El este împodobit cu două benzi de aur, una în jurul piciorului si alta în jurul buzei.

Au existat mai multe controverse asupra felului în care a fost fabricat paharul, deoarece pe atunci nu se cunostea suflare sticlei. Unii credeau că a fost obţinut răsucind sticlă caldă şi moale în jurul unui tipar de lut. O părere mai recentă susţine că tiparul de lut a fost cufundat în sticlă topită. Aproximativ în anul 250 î.e.n. s-a făcut o invenţie foarte importantă – arta suflării sticlei. Cum s-au petrecut lucrurile nu se ştie exact: probabil cineva a încercat să sufle în sticlă şi a observat spre marea sa uimire cum sticla topită se transformă într-un glob. În orice caz, descoperirea s-a dovedit extrem de folositoare. Vasele goale în interior puteau fi obtinute mult mai uşor şi mai repede decît prin oricare alta metoda.

Pe la începutul erei noastre vasele de băut erau destul de răspîndite. Se povesteşte că împăratul Nero a plătit o avere pentru obiecte din sticlă, dar oricine putea să cumpere pentru o monedă de aramă un pahar de apă pe străzile Romei. Roma devenise centrul industriei în lumea antică. Arta suflării sticlei a trecut de la Roma la coloniile romane. Fabrici de sticlă s-au născut în Spania şi Franţa. Totuşi, ele nu au supravieţuit căderii Romei, cand arta fabricării sticlei şi-a găsit centrul nou la Constantinopol. O dată cu momentul căderii Constantinopolului, centrul a revenit pe pămantul Italiei, la Veneţia.

Marele Doge al Veneţiei dădea drepturi şi onoruri speciale fabricantilor de sticlă, care puteau ajunge pînă la ranguri nobiliare. Dar aceşti specialişti trebuiau să accepte izolarea pe insula Murano, pentru păstrarea secretelor de fabricaţie.
Deşi Veneţia a rămas un centru important pentru fabricarea sticlei pînă în secolul XVII-lea, ea nu a putut să stabilească un monopol. Sticla germană a început să o concureze în secolul al XIV-lea şi sticla de Boemia a devenit importantă în secolul al XV-lea. China a aflat secretul în secolul al V-lea şi arta ei a atins un nivel remarcabil în secolul al XVIII-lea.

Nu este surprinzător că secretul nu a putut fi păstrat mult timp: arta fabricării sticlei este foarte simplă şi materialele prime extrem de abundente. Sticla este un amestec de siliciu si hidroxizi alcalini, de sodiu sau potasiu. Ca sa facem sticla avem nevoie numai de nisip curat (bioxid de siliciu), piatra de var, carbonat de potasiu sau de sodiu si caldura. Daca aceasta caldura este suficienta, materialele se topesc formand sticla. Dificultatile stau numai in obtinerea materiilor prime in stare curata. Chiar cea mai neinsemnata impuritate poate altera calitatea sticlei. Aici sta tot secretul. Aproape oricine poate fabrica sticla, dar sticla buna sau sticla cu proprietati speciale – aceasta este o alta poveste .

Sticla nu are o structura cristalina ca metalele sau multe alte substante. Ea este ceea ce se numeste o “solutie solida“. Nu are punct fix de topire. Alte substante, daca se topesc fara sa se descompuna, isi pastreaza proprietatile lor de corpuri solide pana cand este atinsa o anumita temperatura, la care se transforma din solid in lichid. Sticla, la temperaturi foarte ridicate, este un lichid, dar racita nu inceteaza sa fie lichid. Incetul cu incetul devine din ce in ce mai vascoasa, avand tendinta de a retine bule de aer sau gaze.

Incalzirea pana la indepartarea bulelor este satisfacatoare, dar nu perfecta pentru ca mai raman bule de aer foarte mici. Fabricarea sticlei cu totul fara basici este un proces remarcabil pentru care au fost necesare secole. Cum trebuie racita sticla este o alta problema importanta. Sticla racita prea repede sufera presiuni interne care provoaca spargerea ei. Daca este racita prea lent, se poate descompune din nou.

Cat de puternice sunt presiunile interne se poate constata la “lacrimile batavice”. Ele se obtin lasand sa cada in apa picaturi de sticla topita. Sticla capata atunci o suprafata extrem de rezistenta, dar presiunile interne sunt atat de mari, incat toata picatura se sparge, faramitandu-se, atunci cand suprafata este zgariata. Care este aranjamentul moleculelor in sticla? Stim ca siliciul, silicatii, aluminatii si fosfatii din sticla sunt sau dizolvanti sau substante dizolvate. De asemenea stim ca metalele sau oxizii lor, in loc sa se amestece cu sticla, sunt tinuti sau in solutie sau in suspensie. Sticla nu are formula chimica.

Sticla colorata isi datoreaza culoarea adaugarii metalelor sau oxizilor acestora. Sticla verde este colorata cu oxid de fier. Cobaltul produce sticla rosie sau albastra, manganul violeta, cromul galbena sau verde, plumbul o sticla galbena deschis, carbunele vegetal aceeasi culoare. Cuprul poate produce de asemenea o nuanta verzuie; dar culoarea devine rosie inchisa daca sticla este racita incet si cuprinde un agent reducator. Nichelul da o culoare violeta in sticla de potasiu si o culoare bruna in cea de sodiu. A fost studiata influenta diferitilor constituenti chimici ai siliconilor din comert asupra proprietatilor tehnologice ale vaselor de sticla.

In speranta ca nu v-au obosit prea tare detaliile de ordin tehnic ale fabricarii sticlei, va invit sa popositi vizual pe aceste imagini extrem de atragatoare si transparente.

Lăsaţi-vă fermecaţi de magia sticlei, de intensitatea culorilor, de lumina ei şi de poezia strălucirilor! Ochiul va putea trai o sarbatoare in care va regasi incrustate karatele simplitatii, frumusetii, fascinatiei si puterii.

"Tăcere de arbori din sticlă, senină,
seve oprite în lungă uimire,
urşi adormiţi după cină,
vânt înalt ca o fată subţire,

poteci bântuite de-un gând,
puhoaie în alb îngheţate,
vulpi de ger, respingând
chemarea puştilor înclinate,

aer rece, ca o pânză de in,
din care ciutele îşi fac broboadă,
izvor de piatră unde cerbii vin
lăsând podoaba frunţilor să cadă,

corbi clocindu-şi ouăle de ger,
aşteptând solemn minunea facerii,
corni severi, în trunchiul de fier
pregătind roşul pentru zilele coacerii,

stele vuind peste frunte, făcând-o
zvelt castel, strălucind de idei,
şi-n sângele meu, tu, flămândo,
cea mai femeie dintre femei –

zăpezi şi flăcări, vuiet în noi,
într-o îmbrăţişare nefirească –
amândoi
în pădurea de sticlă, zeiască."

(Radu Carneci - "Zăpezi şi flăcări")