In Memoriam: pictorul Constantin Piliuta (1929-2003)

"Fiecare artist se naste cu semintele lui. Sa le apere de focul vietii. Sa le semene cu grija, sa le ude, sa rupa buruienile din jurul lor. Sa le astepte rodul, sa le aleaga cu grija si sa plece."

Astazi, 3 Mai 2009 se implinesc 6 ani de cand pictorul Constantin Piliuta a trecut in nefiinta. Daca ar mai fi trait, ar fi implinit pe 4 Februarie 80 de ani.

Ar fi dat atunci o mare petrecere, cu mulţi prieteni, cu mâncare aleasă, dar nu fiţoasă, şi cu băuturi dintre cele mai cinstite şi generoase. Ne stau insa drept martori tacuti, Caietele în care pictorul a scris, zeci de ani, ce a avut pe suflet sau in cap, răsfoite şi citite cu atenţie în vederea publicării scrierilor sale.

„…Constantin Piliuţă posedă cele mai de preţ însuşiri: pătrunderea sufletului uman, putinţa de a infatisa omul în acţiune, îndrăzneala de a găsi mereu expresia adecvată şi de a folosi mijloacele tehnice cele mai proprii artei preferate de el cu atâta frământare şi pasiune, egalate de inteligenţă şi gust”. (Petru Comarnescu)

Constantin Piliuta s-a nascut la Botosani in 1929. A absolvit Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu in 1956, la clasa Ciucurencu. In anul 1957 a avut prima sa expozitie personala la Bucuresti, urmata de numeroase altele de acest fel. A participat la expozitii internationale din 1958 si de atunci, a fost prezent cu regularitate pe simezele anuarelor de stat si a altor expozitii de arta romaneasca organizate in strainatate.

Un artist deosebit de talentat, a actionat cu aceeasi siguranta in domeniul graficii (desen, gravura, grafica de carte), picturii, scenografiei (a lucrat pentru teatrele din Botosani si Bucuresti) si frescei (frescele de la Manastirea Bistrita din Moldova, ampla fresca cu portrete de voievozi de la Muzeul Unirii din Alba Iulia, terminata in 1968). A ilustrat printre altele si ciclul 1907 de Tudor Arghezi.

A obtinut Premiul Uniunii Artistilor Plastici (1967), Premiul Ion Andreescu al Academiei Romane (1974), a fost prezent in majoritatea muzeelor din tara si in numeroase colectii particulare din Romania, Germania, Franta, SUA.

Intrând în lumea lui Constantin Piliuţă, putem afirma că florile, peisajele, desenele nu sunt doar lucrări ce ii poartă semnătura. Poate că aici stă magia lucrărilor artistului: nu le lipseşte nimic si nimic nu este în plus. Şi, mai ales, nimic nu este căutat şi se observă imediat că lucrările lui au darul de a surprinde firescul şi nu par rezultatul unui chin al căutărilor, iar culoarea nu umple un gol, ci împlineşte pânza. Cu aceleaşi posibilităţi de esenţializare, pictorul abordeaza şi alte genuri, cum ar fi portretul (Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Marin Preda, Ştefan Luchian) şi compoziţii de evocare istorică. Lucrările sale au ca teme aspecte sociale şi istorice, naturi statice. A fost şi un creator de artă monumentală, realizată în frescă şi a contribuit şi la domeniul scenografiei şi a graficii.

În „Dicţionarul de Artă Modernă şi Contemporană”, Constantin Prut subliniază: “Tonurile luminoase, degajate de impurităţi, compun o lume aerată, în care meditaţia se instaurează ca o modalitate de a se reface comuniunea cu o natură pură şi vitală”.

Dar tot C. Piliuţă a vorbit cel mai frumos despre crezul şi opera sa într-o mărturisire: ”Meseria de artist se gândeşte mereu; la fiecare vârstă te apropii de ea într-un alt mod, pentru că misiunea artistului, a pictorului în mod special, este aceea de a intra în casele oamenilor şi de a învăţa copiii să crească în spiritul bucuriei culorilor”.

Asa cum spuneam in randurile de inceput ale acestei prezentari, ceea ce se stie mai putin, este faptul ca artistul a lasat in caietele sale de memorialistica o suita de ganduri, idei, aforisme, articole de o valoare incontestabila. Aceste "Caiete" au fost descoperite de admirabila Maria Piliuta, sotia artistului, care le-a incredintat criticului de arta Marius Tita, in vederea editarii unei carti cu titlul „Caietele lui Piliuta”.

Copilăria din Botoşaniul interbelic rămâne magia care i-a umplut viaţa cu căldură şi culori. În scrierile sale recreează tablouri ample, în care descrierile detaliate dau toată viaţa. Oralitatea scrierilor pictorului Constantin Piliuţă este atât de naturală şi prezentă, încât ai impresia că îl auzi pe artist vorbind, că simţi frigul peisajului înzăpezit sau căldura verilor sub cireşi, că simţi mirosul târgurilor şi al magazinelor, al fructelor şi legumelor, că gustul lor şi al mâncărurilor cu nume cifrat în regionalism îţi inundă cerul gurii, iar vinurile rămân fără umbră de secret atunci când sunt "aruncate în prăpastie".

"În aparenţa cărnii, Piliuţă străvede vaporoase cristalizări vegetale, de parcă scheletul nostru adevărat ar fi o floare atotputernică”. (Grigore Hagiu)

"Soldatul de bronz" este o nuvela spumoasa, care ne ofera momente de placuta relaxare si confort mental, strabatand-o. Sa purcedem la lectura ei, asadar...

"In mijlocul orasului natal, pe dale de piatra cioplita intr-o forma piramidala si imprejmuita de gradinite pentru flori, s-a ridicat in bronz un ostas cu moletiera si casca, darz si neinfricat, care cu mana dreapta tragea cu pistolul in ferestrele magazinului de articole electrice ale lui Carol Auckele, si avea la picioare un alt soldat, cazut, tot de bronz, intr-o pozitie obositoare chiar si pentru un mort.
Imprejurul eroicei statui se insirau fara discernamant patriotic, interese omenesti, ziua cu zambet negustoresc, noaptea cu lacate de incredere, si peste toate plutea zgomotul birjelor alene grabite.
Noi eram o gloata de ochi, iesiti din livezile de la marginea orasului. Noi eram musafiri in centrul orasului, acolo domneau negustorii evrei.
Veneam la cumparaturi si ne amestecam ochii intre statuia de bronz si putinele de branza ale domnului Peretz, intre soldatul cazut in 1916 si halvaua colorata a bacanului Margulius, intre „Presarati pe a lor morminte” si lautarii de la renumita carciuma a lui Buca Weinstein.

Zilele de iarmaroc aduceau barbati si femei din sate, care se uitau uimiti de fiecare data la soldatul de bronz si la cel cazut, tot de bronz. Carutele-nvatate cu catifeaua colbului, in dreptul statuii, pe dalele de piatra, o lasau mai incet, din respect. Din balcoane cu flori de fier forjat se aplecau peste multime ochi stiutori si dibaci in ale negotului oneros de totdeauna.
Negustorii orasului erau obisnuiti cu inofensiva statuie de bronz. Soldatul tragea dintr-un pistol fara gloante. Preacinstitii si elegantii oameni politici ai orasului isi terminau misiunea lor cetateneasca in chefuri pline de farmec, inecate in lacrimile aurii de Dangeni si Cotnari. Lautarii indraciti, cu ochii in lacrimi, innoptau si inziuau langa mese, si cadenta chefului culmina cu deplasarea intregului tacam in birjele ce stiau drumul dezmatului de dimineata.
Buca Weinstein, Ghita Bucurie, chelneri, grataragii si Soldatul de bronz, pistolul fara gloante, centrul orasului in care m-am nascut.
Batranul Tudoroiu, cel imbracat in negru si era cafegiu la clubul boierilor din casa Patrulius, cand trecea pe langa poarta mea, trebuia sa plateasca vama. Cu maini de catifea imi dadea caise uscate si acrisoare si bomboane pe care banuiam ca le-a cumparat de langa statuie. In toate darurile lui vedeam soldatul cu pistolul. Cel ce trecea cu caruta de inghetata imi dadea de un leu inghetata si statuie. Si mama cand se intorcea din oras, cu sacosele pline de cumparaturi, avea printre ele si putina statuie." (1978)

Din aforismele lui Constantin Piliuta...

• Esti pictor numai in cazul cand nu se poate altfel.
• Pentru multi dintre colegii mei „drumul cel mai scurt spre bani” reprezinta totul. Unii dintre ei au chiar talent.
• Cel mai greu lucru in arta e sa rezisti.
• Despre arta buna nu se poate vorbi sau scrie! Ea poate determina fara ostentatie niste schimbari in firea si faptele omului. A oamenilor!
• Ce lucru sfant e modelul in atelier.
• Arta are doua categorii: buna – nastere; proasta – confectie.
• Orice opera este rezultatul neputintei tale. Un cinic o sa spuna „Daca a fost neputincios, de ce a lucrat in continuare. Dar eu nu-i spun nimic cinicului, il las sa moara prost pentru ca el n-o sa stie niciodata ce floare creste in mine. (1981)
• Ce mare lucru este sa ai o tara la spate, sa te protejeze si sa-ti dea increderea asa de trebuitoare realizarilor.