sâmbătă, 30 august 2008

Vioara maiastra a lui Paganini

Era odata un violonist atins de geniu pe nume Paganini. Unii spuneau despre el ca era foarte ciudat, altii ca era supranatural. Notele magice pe care le scotea vioara sa erau dumnezeiesti, de aceea nimeni nu voia sa piarda sansa de a-i vedea spectacolele.

Intr-una din seri asistenta astepta cu nerabdare inceperea reprezentatiei. Cand Paganini aseza vioara la umar si se auzira primele note, publicul era extatic. Sunetele pareau sa aiba aripi si sa zboare la atingerea degetelor sale incantatoare. Deodata, se auzi ceva straniu. Una dintre corzile vioarei lui Paganini se rupse.

Dirijorul, orchestra, publicul inlemnisera, dar nu si Paganini. Uitandu-se la partitura, continua sa scoata sunete frumoase dintr-o vioara cu probleme. Dirijorul si orchestra, exaltati, reluara bucata muzicala. Inainte ca publicul sa se insenineze, un alt sunet perturbator distrase atentia spectatorilor. Se rupse o alta coarda a vioarei lui Paganini. Dirijorul se opri din nou. Orchestra la fel.

Dar nu si Paganini ! Ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, el continua concertul, scotand sunete dintre cele mai imposibile. Dirijorul si orchestra, impresionati, se intoarsera la cantat. Dar, nefericirea se intampla din nou ! O a treia coarda a vioarei lui Paganini se rupse. Dirijorul se bloca, orchestra se opri, respiratia spectatorilor se taie.

Insa Paganini continua. Scoase toate sunetele de la coarda unica ce ramase din vioara sa distrusa, ca si cum ar fi fost un contorsionist muzical. Nici o nota muzicala nu a fost uitata. Dirijorul se incuraja, orchestra se motiva, iar publicul trecu de la liniste la euforie, de la inertie la delir. Paganini a atins gloria ! Numele sau strabate timpul. Nu a fost un violonist prea popular si nici prea carismatic, dar este simbolul profesionistului, al sacrificului de sine, al autodepasirii propriilor limite, care continua sa mearga inainte in ciuda imposibilului.


PAGANINI - Pe aripile virtuozitatii, interpretandu-l la 11 ani

Cand veti fi descurajati, nu renuntati niciodata. Treziti-l pe Paganini care se afla in voi si avansati pentru a invinge ! Victoria este arta de a continua. Cand totul pare sa se prabuseasca, dati-va sanse si mergeti mai departe. Niciodata nu vi se vor rupe in viata toate corzile. Insa daca, din intamplare, veti fi la fundul prapastiei, aceasta va fi sansa de a atinge cea mai buna coarda din univers: increderea in voi insiva !


CARGO - "PLOAIA..."

14 comentarii:

Victor spunea...

Cora,

Ce inseamna fundul prapastiei?

starsgates spunea...

Pescăruşule drag, mi-ai adus aminte de adolescenţă, când cocoţată în mărul din grădină citisem ,,Defăimarea lui Paganini,,
Aşa cum bine ai spus, a fost un profesionist desăvârşit şi poate fi un exemplu ptr. noi, atunci când spunem ,,gata nu se mai poate,, să ne aducem aminte că orice e posibil prin perseverenţă.
Se spune despre Paganini că l-a înzestrat natura cu degete foarte lungi şi de aceea era un maestru al viorii.
Dar câte ore a repetat!
O duminică frumoasă.:)

paul spunea...

Paganini a fost un luptator si in acelasi timp un invingator. Foarte putin imi mai amintesc din cartea citita de starsgates, dar mi-a ramas de-alungul vietii o povata pe care pescarusul nostru vine sa ne-o reintrageasca. Caderea libera spre fundul prapastiei ne este generata in viata de renuntarea de a mai lupta, iar socul caderii este dureros si-n cele mai multe cazuri ireversibil de vindecat. Acea "agatare" este vitala. Sa nu uitam: ca daca o ducem bine, dusmanii sunt mult mai multi si ne vreau raul; daca o ducem rau puterea de a invinge sta in noi. Oricare dintre cele doua exemple,total opuse,pot fi traite in aceiasi viata. Totul depinde ce corzi ale putintei ati raman pentru a INVINGE.

Laura spunea...

Cica atunci cand ai cazut prea adanc nu mai iti ramane decat calea de intoarcere :)

paul spunea...

Da!as spune in ton cu tine Laura, dar,intoarcerea insemna o dureroasa schimbare aducatoare de gust amar si nu numai.

pescarusul argintiu spunea...

Draga Victor,

Sunt sigura ca ai inteles la ce m-am referit, dar iti multumesc ca-mi dai posibilitatea de a detalia putin.
Sintagma "fundul prapastiei" este abisul pe care se intampla sa-l simtim uneori in viata, atunci cand nu reusim sa ne mai regasim, cand ni se pare ca totul in jurul nostru este desertaciune si efemer, cand am pierdut reperele de orientare pe fagasul pe care am pornit, cand se intampla un declick in lantul nostru logic de determinari.
Si poate ca e bine sa fac referire la anumite masuri profilactice, care sa ne tina la adapost de atingerea acestui prag abisal nedorit, dar real si posibil.
Cei 10 "Daca":
1. Daca vrei sa faci un bine, atunci fa-l cand este nevoie.
2. Daca poti sa faci pe cineva fericit, nu sta pe ganduri.
3. Daca dai ceva, nu astepta ca fapta sa se intoarca.
4. Daca primesti ceva, da mai departe.
5. Daca nu poti sa ajuti pe cineva, spune-i-o in asa fel incat sa nu o recepteze ca pe un refuz.
6. Daca poti sa construiesti ceva, nu distruge.
7. Daca poti, fii hotarat in ceea ce spui si ceea ce faci.
8. Daca devii celebru, ramai modest.
9. Daca esti nervos, nu-ti descarca nervii pe altii.
10. Daca faci o observatie, nu jigni. (Chris Simion)
Daca toate aceste lucruri simple vor fi incununate de consecventa si staruinta credintei curate, atunci Cineva ne va ocroti pasii deasupra haului adanc al deznadejdii.
Un inceput de toamna rodnic in impliniri si ganduri senine, alaturi de multe si adanci bucurii daruite de fiul tau !

pescarusul argintiu spunea...

Draga Starsgates,
Ce frumos trebuie sa fi fost in adolescenta ta, cand marul din gradina iti oferea tacuta si umbroasa gazduire, ca un inedit si natural salon de lectura, spre delectarea cu lectura acestei carti, din cand in cand, muscand cu sete dintr-un mar de soi ! :)
Am realizat in acest moment ca exista aceasta opera literara si in biblioteca mea, dar n-am reusit decat s-o rasfoiesc demult, fugar atinsa de curiozitate, impresia puternica despre dezlantuitul talent al lui Paganini fiindu-mi insuflata de vizionarea unui serial televizat din adolescenta timpurie, in tonurile de alb-negru permise atunci.
Mi-ai reactivat acest interes uitat intr-un ungher de suflet, de a citi cartea si de a-i cunoaste viata de artist prin prisma cuvantului scris pe file fosnitoare de carte tiparita ;)
Asa este, marele Paganini avea osatura mainii foarte dezvoltata, dar si un profund simt muzical innascut si o extraordinara sete de a atinge perfectiunea interpretativa.
Calde imbratisari si un inceput de saptamana presarat cu noi sperante de mai bine si noi impliniri, gravate armonios in deschiderea acestei toamne !

pescarusul argintiu spunea...

Draga Paul,
Ma bucur sa aflu ca ai citit candva aceasta carte biografica despre viata celebrului violonist si ca-i apreciezi puterea uriasa de munca, sacrificiile sale pe altarul muzicii rafinate, care i-au daruit statutul special de invingator.
Ai multa dreptate in cele afirmate, adaugi puncte pretioase de vedere la raspunsul meu pentru Victor, despre sindromul "fundul prapastiei".
Asa este, ne este dat sa traim multe intr-o viata, iar ca sa putem depasi fiecare dintre incercarile prin care am fost chemati sa trecem, trebuie sa fim mereu antrenati si apti de lupta, pentru ca in cele din urma, cu voia bunului Dumnezeu sa devenim invingatori si mai bogati in intelepciune, veghindu-ne imperiile cucerite.
Sa invatam din experienta traita de Paganini si sa ne cantam cu hotarare partitura pe drumurile vietii, chiar daca uneori ni se mai rupe o coarda de vioara !

pescarusul argintiu spunea...

Asa este, draga Laura, mult adevar exista in aceste cuvinte !
Calea de intoarcere de multe ori este foarte greu de gasit, e nevoie de cateva brate vanjoase si salvatoare, care sa ne traga in sus, mai ales daca pravalirea in abis s-a facut cu balastul de excursionist in spate :)
Iata ca rolul important al salvamontistilor este inca o data reafirmat, ei sunt sansa unora dintre pasionatii muntilor, care in dorul lor de ascensiuni pe piscuri, uita sa poarte cu ei echipament adecvat de alpinisti...
O zi senina ca sufletul tau iubitor de natura si bogata in realizari, la debutul acestei frumoase toamne !

pescarusul argintiu spunea...

Asa este Paul, dar ce importanta mai are culoarea si specificul gustului, daca reusim intoarcerea din genunile adanci, sfidand legile gravitatiei si caznindu-ne prin lupta darza sa supravietuim, in pofida tuturor provocarilor sortii ?

sfinx667 spunea...

Offf ... Cora, ma simţi ....
Aveam nevoie să citesc rândurile tale, atât de mare nevoie ... le-am citit în repetate rânduri, parcă niciodată nu au fost mai binefăcătoare ca acum ! Îţi mulţumesc, tu ştii deja de ce Ş)
Şi, ca să vezi că simt fiece cuvânt cu care ne încânţi, aşa cum ne-ai obişnuit deja, ca să ştii sigur că rândurile tale mi-au fost cu adevărat binecuvântare, am sa spun doat atât :
Nicoleta, Niko vine de la ” nikos ” , a învinge ... am să continui Cora, am să mă târăsc dacă nu am de ales dar am să continui !
Te iubesc măi zâmbet luminos :)
Sibilla

pescarusul argintiu spunea...

Da, scumpa prietena, iar iti dau dreptate :)
Am vazut ca arcusul viorii magice manuite genial de Paganini ti-a mangaiat sufletul, intocmai ca acordurile mozartiene rasunand din casuta ta. Indeamna-l pe Zoran sa-ti cante la vioara, in maniera lui pura si curata, cum numai un vajnic pui de leu stie sa o faca !
Veti face un duet invincibil, mama si fiu, iar tu nu ai cum sa te tarasti, poate doar o fractiune de ingenunchere sau o agatare fugara a aripii de vultur de vreun ciot ratacit prin vazduh, sa-ti incurce zborurile temerare.
Fii o "nikos" pana la capat, Sibilla mea draga !

Bibliotecaru spunea...

"fundul prăpastiei"

La începutul căderii simţi un gol în stomac şi te cuprinde panica. Apoi adrenalina începe să invadeze sângele şi timpul se dilată, se diluează, pare a sta în loc. Atunci ai impresia că zbori. Ai timp să priveşti în jur, vezi toate amănuntele, te gândeşti că în curând vei ajunge jos, că te vei lovi, că te va durea, că totul va fi terminat... dar adrenalina lucrează şi aici, şi nu-ţi mai pasă cu adevărat, nici nu mai eşti tu cel care va cădea, este un altul în corpul tău, în sinea ta, ba chiar crezi că întinzând mâinile, simţind aerul cum se loveşte cu violenţă de fiecare celulă care ţipă independent de gândirea ta a frică..., poate... poate că omul totuşi este făcut pentru a zbura dar nu zboară de frică. Ai câteva fracţiuni de secunde dilatate dar nu eterne, pe care le vezi dispărând în mişcare, pentru a învăţa să zbori. Pământul este mai aproape, oare cum va fi jos... zborul.
Fundul Prăpastiei ia totul. Nefiinţa nu mai lasă loc de nimic, este chiar Nimicul.

pescarusul argintiu spunea...

Draga Bibliotecaru, este absolut binevenita completarea ta si merita sa cumpanim la continutul ei cu toata atentia. Cu siguranta ca radiografia surprinderii acestui moment dramatic al caderii in gol il va lamuri o data in plus pe Victor, ce si-a dorit o detaliere a conceptului "fundul prapastiei".
Ai surprins iscusit si gradual tensiunile si zbuciumul fiintei in traiectoria ei descendenta catre punctul de maxima adancime al abisului.
As vrea sa schimbam cumva tragismul din final si lectia de zbor sa se incheie in mod fericit, ca pe o experienta care ne implineste si ne inalta, impingandu-ne pe orbita vietii si nu in haul nefiintei.